Foarte rar mă folosesc de citate, fiindcă sunt oricum destule de spus, dar şi pentru că adaptarea lor la o situaţie nu este întotdeauna şi fericită. Însă dezbaterea de azi din Senatul României m-a făcut să îmi amintesc de faptul că am mai citit undeva despre atari întâmplări, ceea ce îmi confirma şi un principiu devenit dicton celebru, conform căruia „în natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”. Ca să nu supărăm istoria, care toarce ca un motan de plăcere atunci când se repetă, am ales două citate din două epoci diferite. Luaţi de citiţi primul:

Va fi, aşadar, elocvent cel care va vorbi în For şi în procesele publice, astfel încât să convingă, sa încânte şi să impresioneze, căci a convinge este o necesitate, a încânta este o desfătare, a impresiona este o victorie. (Cicero, De Oratore)

Şi al doilea:

Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sint lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, in deplină necunostinţa de ceea ce combat, dau intr- un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de- o cauza mai buna, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu- se prea târziu c- au fost induşi in eroare de ambiţiile vreunei găşti si că a lovit intr- o ţintă pe care ar fi respectat – o daca şi- ar fi dat osteneala de- a o privi mai de aproape.(Mihai Eminescu, Timpul)

Şi acum, despre ce este vorba? Păi, despre cazul creat de autorităţile publice în jurul grupului de presă “Intact”.

Fără a avea parti-pris-uri, ieri, când Senatul României a hotărât să ceară premierului să dea explicaţii privitoare la modul în care se comportă autorităţile publice din subordinea lui, în speţă ANAF, dar şi cu privire la modul de aplicare a unei decizii judecătoreşti, tot de către autorităţi aflate în subordinea lui, am crezut că locuiesc în altă ţară, ori că în ţara mea a venit alt Parlament. Cum ar veni, ca să fiu în trend (că tendinţă e prea pe româneşte), am simţit că mi-am luat Parlamentul înapoi. Şi, incredibil de adevărat, premierul a şi dat curs convocării. Adică putem fi normali, fireşti?

Dar bucuria revenirii la principiile democraţiei mi-a fost de scurtă durată, căci premierul a şi vorbit. Sincer, nici dacă aş fi un lingău al lui Cioloş nu aş putea reproduce o frază întreagă din cea ce a spus în faţa Senatului. Însă am înţeles, totuşi, ce a vrut să spună. Iar asta m-a năucit. Cică nu a ştiut ce se întâmplă, nu a fost informat, dar că el condamnă comportamentul şi apucăturile celor din subordinea sa! Domnu’, Cioloş (am mai scris că etimologia numelui este în limba maghiară şi înseamnă “trişor”), cu tot respectul faţă de funcţie, să nu ştii ce se întâmplă în subordinea ta ţine de incompetenţă, să nu fii informat de ce se întâmplă în subordinea ta înseamnă lipsă de autoritate, iar să condamni ceea ce se întâmplă în subordinea ta, în loc să pedepseşti sau să remediezi, asta înseamnă că aşteptaţi ordine de altundeva, în urma cărora să acţionaţi în consecinţă. Mai pe scurt, vorbele premierului în Forul Senatului, că nu-i pot zice discurs, nici nu m-au convins, nici nu m-au încântat, nici nu m-au impresionat,  iar el nu a obţinut nici o victorie. Cu atât mai mult cu cât a şi recunoscut că cei de la ANAF au făcut un abuz! În numele legii, a continuat premierul! Abuz în numele legii? Interesante vremuri!

Ehei, dar senatorii nu s-au lăsat mai prejos! Iniţial păreau solidari în condamnarea abuzului, dar şi în solicitarea de a se lua măsuri pentru evitarea continuării ori a aprofundării şi agravării abuzului. Dar, ce să vezi, şi-au amintit de poliţe neplătite reciproc. Unul a zis de Iohannis, altul a zis de Ponta, altul de… Au ajuns şi la Ceauşescu şi la Stalin. Totuşi, cel mai mult mi-au plăcut cei doi foşti miniştri de finanţe care au spus că ştiu exact cum se face la ANAF, adică se execută doar debitorii care se vrea nu şi cei care trebuie. Deşi ăsta a cam sunat a auto-denunţ, eu am trecut mai departe, sperând că se va discuta despre principiile care erau puse în discuţie, cum ar veni imposibilitatea autorităţii publice de a supune pe cineva la un abuz şi despre imposibilitatea suprimării libertăţii de exprimare. Da’ de unde!

Magistrală a fost chiar inexistenţa solidarităţii de presă. Fiecare televiziune şi-a adus aminte de câte prostii a făcut grupul “Intact”, arătându-le obrazul, degetul… La cur nu s-a ajuns, dar nici departe nu a fost situaţia. Presupuşii jurnalişti de la toate sursele media n-au înţeles principiul despre care se vorbea. Nu era vorba despre Antena 3, ci despre libertatea de exprimare şi despre apărarea acestui drept. Nu era vorba despre aplicarea legii, ci despre abuzul celor care spun că aplică legea.

Eu nu i-am înţeles chiar pe cei de la Antena 3, care au una dintre cele mai bune echipe de investigaţii. Ca fost şi, cred, actual ziarist întreb: dacă ai trimis zeci de adrese la care nu ţi s-a răspuns, pune-ţi măcar o întrebare şi apucă-te de o investigaţie jurnalistică, să vezi de ce nu ţi se răspunde. Fără a fi subiectiv, fiindcă subiectul inestigaţiei te privea direct. Aş putea, chiar de la Arad, să spun unde să fi căutat.

Una peste alta, cum îmi place mie să scriu, tot ce s-a întâmplat în Senatul României şi dimprejurul său reflectă calitatea societăţii româneşti dintotdeauna. A spus-o Eminescu, nu eu.