Am nişte prieteni care sunt colecţionari de artă şi de obiecte de artă. Nu de obiecte din artă, pentru că atunci am putea vorbi despre o sustragere prin efracţie de frumos. De la ei am aflat o informaţie incredibilă despre interesul românilor pentru artă. Piaţa cumpărătorilor de obiecte de artă din România nu depăşeşte cu mult cifra de 200! Adică, din circa douăzeci de milioane de români doar două sute pun preţ pe artă adevărată! Şi mai precis de enervant, procentul este elocvent de citeţ: 0,001% dintre români sunt interesaţi de artă! Păstrând proporţia, înseamnă că în Arad sunt 2 locuitori, ai unuia dintre oraşele de pe Mureş, care sunt interesaţi de artă. Să fie oare chiar prietenii mei? Pentru că ei sunt doi.

Cum stăm cu cultura generală la care ne lăudăm că îi batem şi pe americani? Prost! Zîce că americanii or zîs că Michelangelo e un virus dă calculator, iar Beethoven o fost un câine. Da’, ştiţi cum stăm noi? Zâce că un procent serios dintre noi, românii, suntem convinşi că Soarele se învârte în jurul Pământului. Poţi să nu ai timp, bani sau educaţie ca să vrei să vezi operele de artă a lui Michelangelo. Poţi să nu ai timp sau educaţie (bani nu prea trebuie pentru că se difuzează şi pe posturile de radio) ca să asculţi muzica lui Beethoven. Numa’ că, învârtitul Pământului în jurul Soarelui (şi nu invers) este atât de vechi încât din cauza lui au apărut şi ziua, şi noaptea. Îi puţin probabil să nu te trezeşti o’ că-i zîuă, o’ că-i noapte. Păntru’ asta nu trebe să ştii a citi în cărţi.

Noi, românii, ne-am obişnuit cu câteva clişee despre cultura noastră acumulată şi transmisă. Doar că facem nişte confuzii atât de cutremurătoare încât ne sabotăm singuri autoportretul. De pildă, confundăm cultura generală cu o cultură informaţională. Cultura informaţională nu crează neapărat o cultură generală şi nici invers. Parexomplî, dacă ştii care este capitala Franţei, nu înseamnă că ai şi vizitat-o, iar dacă ai şi vizitat-o nu înseamnă că ai şi văzut-o. Ca să nu mai zic că nu înseamnă că dacă ai şi citit despre ea (apropos, Paris îi zice) înseamnă că ai şi reţinut şi, cu atât mai puţin, că ai şi înţeles ce ai reţinut. Nu se poate spune că referitor la cultură se poate emite o axiomă, dar există o părere cum că cultura (de data asta, fără cacofonie) începe după ce ai uitat tot ce ai învăţat. Cum ar veni, degeaba reţii informaţii despre data de naştere şi data morţii lui Mihai Eminescu dacă nu iubeşti să priveşti „la steaua care-a răsărit” şi să-nţelegi poezia călătoriei luminii sale către tine. Sau, degeaba reproduci la cerere toate datele din istoria României, în ordine cronologică ori aleatorie, dacă atunci când se intonează Imnul, ori când se înalţă Drapelul, te scarpini în cur.

E adevărat că nici aia nu-i bine să te duci la Helsinki şi să le spui celor de acolo „dragi suedezi”! Dar, tot lipsă de informaţie se numeşte, dacă nu chiar lipsă de educaţie. Pentru că dacă intrii în casa cuiva e obligatoriu să îi reţii numele. Măcar cât timp stai în casa respectivului.

Lăsând (sau nu?) gluma la o parte, iată nişte preferinţe ale românilor în comparaţie cu arta şi cultura. O jantă de autoturism de lux, din aluminiu, cu spiţe sau fără, costă între 200 euro şi 2000 euro. Preţul unui tablou cât de cât valoros variază cam în aceleaşi limite. Nu cred că 200 de români cumpără atâtea tablouri cât ar fi echivalentul a zeci de mii de jenţi cumpărate alţi români pentru autoturismele lor. Dacă numărăm şi genţile cumpărate de românce, la preţuri mult mai mari decât cele ale tablourilor, socoteala e mult mai mare. Oricum, pe lângă că sunt mai numeroşi, cei care nu cumpără tablouri nu ştiu nici care este diferenţa între jantă şi geantă. Deşi, asta ţine de cultura generală!