Este poanta finală, nu mai spun mai multe, e de văzut și de discutat.

Ceea ce se poate spune fără riscul de a o lua razna, este că avem de a face cu un film nominalizat la trei Oscaruri, de fapt cele trei care descriu cel mai bine valoarea unui film: cel mai bun film, regie și scenografie originală.

„Triunghiul tristeții” sau – în original, fiindcă e în limba engleză – „Triangle of Sadness” (e vorba de cel de pe frunte, dintre sprâncene, acolo unde își lasă urma grijile și cei care vor să pară fără griji, acolo injectează botox prima dată) este un film în coproducție europeană, scris și regizat de Ruben Östlund, un suedez care câștigă doar în câțiva ani, numărabili pe o mână, pentru a doua oară Palme d’Or, marele premiu de la Cannes, motiv pentru care, tot așa, ajunge să fie nominalizat pentru a doua oară și la Oscar.

Cu toate acestea criticile, oarecum asemănător cu „Babylon”-ul american, sunt tare împărțite, începând cu cele care îl declară filmul anului și ajungând la cele care îl consideră un rateu pretențios și evident mizantrop. Este aproape cert că nominalizările nu se vor transforma în premii, nu e ușor să bați cu filme care prezintă dimensiuni artistice comercialismul cinematografic american, în fond, dacă „Avatar” sau „Top Gun” au ajuns să fie nominalizate la cel mai bun film, nu prea te poți aștepta la minuni.

Să pornim de la gen: incalificabil. Nu este nici thriller, nici acțiune, nici suspans și cu atât mai puțin western, dar nici tragedie, nici comedie, nici dramă și nici măcar satiră, așa cum pare la prima privire. O satiră a modului de viață contemporan, acea viață în care cinismul, ca să nu spunem ipocrizia, se maschează în optimism și performanță. Și în alte cele, legate de ceea ce se numește gândire pozitivă, corectitudine politică și alte asemenea bazaconii de amețit prostimea.

Pe de altă parte, Östlund este un șmecher. Știe foarte bine diferența dintre Hollywood și filmul european de artă. Acum cinci ani, întrebat de șansele la Oscar ale filmului său căștigător la Cannes, „The Square”, a spus fără să glumească: să câștigi Oscar, având în vedere forța lobby-ului evreiesc de acolo, trebuie să faci filme despre cel de al II-lea Război Mondial sau despre Holocaust.

Și în ciuda acestei convingeri, „Triunghiul tristeții” povestește despre aventura din zilele noastre ale unei perechi, el și ea, de modele și influenceri. Mai precis, el e un model în pierdere de viteză – în industria modei femeile-model câștigă de trei ori peste bărbații-model –, ea, dimpotrivă, în creștere de importanță și popularitate. Croaziera lor este pe gratis, pe un iaht de lux în compania unor milionari (miliardari?) deveniți oameni și ei în urma răului de mare, urmată de vome și diaree, respectiv a eșuării, în urma unui atac pirateresc, pe o insulă pe care ei o cred nelocuită. Cu alte cuvinte, filmul are story, sunt chiar aventuri, chiar dacă mai de toaletă așa, mai mult, există și un oarecare happy-end, așa cum se cere asta la Hollywood.

Problema e cu restul, cu ce se întâmplă între timp, mai precis modul în care ajungem de aici la o critică acerbă a societății și a capitalismului – a nu se uita, cultura scandinavă, bazată pe social-democrație, încearcă de mult să reducă efectele aberante ale capitalismului de tip american – în care Woody Harrelson, singura vedetă americană în pelicula filmată în Suedia și Grecia, ajunge să citeze din Marx și Chomsky în încercarea de a-l convinge pe miliardarul rus care, după propria sa formulare, vinde căcat, adică îngrășăminte, că el este un socialist adevărat.

Este primul film în limba engleză al suedezului, Harrelson fiind Hollywoodul așa cum ar trebui să fie, restul actorilor sunt europeni și de aiurea sau americanizați mai mult prin participarea lor la filme americane. Și fiindcă nu există personaje principale, de altfel nu există nici pozitive sau negative, adică și aici clișeele inventate la Hollywood au fost date la o parte, toți sunt perfecți în rol, unii chiar remarcabili, nefiind propuși pentru premii de interpretare doar pentru că ar fi prea mulți și s-ar concura evident între ei.

De Woody n-are rost să mai vorbim, în rolul căpitanului bețiv și marxist al iahtului este aproape sublim, păcat de superba top-model Charlbi Dean, sud-africana care în plină afirmare a murit, anul trecut, în august, la nici 33 de ani, imediat după terminarea filmărilor. Tânărul englez, Harris Dickinson, e chiar surprinzător de bun în singurul rol care ar trece drept principal la un film de duzină, iar Zlatko Buric, croat-danezul în rolul milionarului rus care trăiește din rahat, este chiar fenomenal. Și atunci nu am vorbit încă de filipineza Dolly de Leon, cea care din femeie de serviciu pe iaht devine șefa tribului eșuat pe insulă, singura de altfel nominalizată la un premiu de interpretare. Nu la Oscar, la BAFTA și la Golden Globe, devenind astfel primul actor filipinez cu astfel de nominalizări.

În final, remarc reticența criticii americane la filme cu pretenții de artă și care își permit să critice pe bune societatea în care trăim. Nu doar așa, în registrul „hai să ne mai și râdem un pic”. Fenomenul s-a manifestat și la „Babylon” și în acest caz. În fond, este vorba despre realitatea care este pusă sub lupă în ambele filme: ipocrizia, cinismul cu care trecem peste comportamente și întâmplări care ne arată modul fals și laș în care trăim și acceptăm orice din care ne iese ceva.

Având în vedere și această asemănare, din comparația dintre cele două, „Babylon”, film al unui american care a rămas mai mult francez, și „Triangle of Sadness”, filmul unui suedez care vrea să le-o arate americanilor, primul iese nițel mai bine. Mai ales datorită scenariului, unul care își asumă riscurile de a nu fi pe placul celor care cred în supremația absolută a story-ului.

Östlund nu și-a asumat acest risc. Povestea este foarte prezentă, chiar dacă împărțită în trei acte, o trimitere oarecum ironică, cred, la originile teatrale europene ale filmului de artă. Primele două părți, pregătirea și povestea de pe iaht, sunt fără cusur, însă partea a treia, actul final și cel mai lung, al evenimentelor de pe insulă, cade nițel în demonstrativ și superfluu. Nu mai are tensiunea dramatică și logica ireproșabilă din primele două. Sunt scene în plus care nu spun nimic nou, doar prelungesc agonia care se termină într-un happy-end care contrazice orice idee de a sfârși frumos într-o lume falsă și ipocrită.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”