Una dintre cele mai mari realizări din ultimele două decenii pentru compania Sony a fost achiziția drepturilor de ecranizare a personajului Spider-Man, în anul 1999. În schimb, ca un prunc în culmea extazului când a primit o jucărie cu eroul său preferat, Sony și-a epuizat joaca cinematografică cu faimosul Om-Păianjen nu o dată… ci de trei ori! Mai întâi, ne-a adus trilogia cu Tobey McGuire, apoi reboot-ul 3D cu Andrew Garfield, ca în cele din urmă să bată palma cu prim-proprietarul personajului, Walt Disney (care deține Marvel Comics și Marvel Studios), și să ia de la capăt povestea eroului adolescent, de data aceasta cu Tom Holland în rol principal și de data aceasta ca membru „Avengers” (după părerea mea și, practic, a tuturor, cea mai bună variantă de până acum). Dacă, prin absurd, din nou îl va înlocui în curând – pentru a patra oară – cu un alt actor, franciza va cădea, cel mai probabil, în negura obscură a industriei chiar și așa supraepuizată deja de supereroi, iar rezultatele slabe în box-office ar duce inevitabil la închiderea producției pentru un termen nedefinit.

Dar… ca să vezi, Sony a venit acum cu noua animație „Spider-Man: Into the Spider-Verse”, în care avem nu una… ci direct ȘAPTE variante noi pentru Spider-Man! Ce dracu’ să mai înțeleagă lumea – și mai ales tineretul – din învălmășeala asta năucitoare?

Culmea ironiei e că această ultimă producție trece cu o energie debordantă prin toate obstacolele statistice, reușește într-un mod incredibil să nu încurce defel povestea universală a Omului Păianjen, în ciuda faptului că vine cu alternative multiple, și – colac peste pupăză – reușește să atingă performanța de a fi catalogată drept cea mai bună ecranizare Spider-Man din toate timpurile, cu un scor de 97% din partea criticilor și 94% din partea publicului pe Rotten Tomatoes.

Cum e posibil… și cum de tocmai o animație a reușit toate astea?

Păi… e simplu, până la urmă. Spider-Man întotdeauna a fost favoritul publicului tânăr, iar când spun tânăr, mă refer la copiii între 7 și maxim 14 ani, din simplul motiv că Omul Păianjen este cel mai tânăr supererou de pe piață, un personaj amuzant și cool, parcă de la tine din cartier, al cărui probleme adolescentine merg mână în mână cu problemele cauzate de antagoniștii cu superputeri, dar care n-au nicio șansă în fața virgonțului Spidey-Boy. Iar în această privință, „Spider-Man: Into The Spider-Verse” nimerește publicul țintă cu o precizie fără precedent, ba mai mult, împușcă nu doi, nu trei… ci șapte iepuri deodată!

Avem un Spider-Man cu burtă de bere (voce: Jake Johnson), Spider-Woman – desigur, o adolescentă de care te îndrăgostești instant dacă ai aceeași vârstă (voce: Hailee Steinfeld), Spider-Man Noir – alb-negru și cu un aer detectivist din anii ’20 (voce: Nicolas Cage), Peni Parker – o copilă manga fără vreo mască, dar cu un robot care-i este deopotrivă prieten și vehicul umanoid (voce: Kimiko Glenn) și Spider-Ham – practic, Porky Pig din Looney Tunes cu mască de Spider-Man (voce: John Mulaney).

Și asta nu e tot!

Animația începe cu obișnuitul, „unicul și inconfundabilul” Spider-Man (voce: Chris Pine), care ne face un rezumat succint cu toate peripețiile prin care a trecut: înțepat de un păianjen mutant, transformat în erou, pupat pe buze pe Mary Jane atârnând cu capul în jos, bla bla bla. Apoi facem cunoștință cu personajul principal, Miles Morales (voce: Shameik Moore), un tânăr afro-american pe jumătate hispanic (o dulce combinație ideală pentru un premiu Oscar!), un mare fan al muzicii pop-rap și trap (adică exact ce e în vogă în ziua de azi) și care nu prea suportă școala.

Cu alte cuvinte, avem șapte variante diferite pentru Spider-Man, câte o variantă pentru fiecare. Pentru băieți și fete de orice naționalitate, pentru cei care preferă desenele animate mai serioase și deopotrivă pentru cei care preferă desenele mai poznașe de tip Cartoon Network. Combinația nu deranjează pe nimeni, în primul și în primul rând pentru că devine clar destul de rapid că, în definitiv, totul e o caterincă cinematografică de zile mari, just for fun.

E adevărat, personalitatea tânărului Miles Morales pare un clișeu mizerabil, dar, în definitiv, nu e decât o rețetă care a trecut de proba timpului și va trece întotdeauna. Din nou tipic vârstei: chiar dacă e conștient că părinții lui îl iubesc, Miles Morales e cam stânjenit de micile reguli impuse de tatăl polițist și mama medic, respectiv de nevoia enervantă a acestora de a discuta cu pruncul lor, drept pentru care găsește un refugiu la unghiul Aaron (voce: Mahershala Ali), tipicul de nigga lejer și umblat pe la sală, un etalon pentru băieții de cartier. Apoi, într-un tunel în care cei doi s-au dus să facă un graffiti, Miles Morales e înțepat de un păianjen mutant și, imediat după, dă de obișnuitul și inconfundabilul Spider-Man în plină acțiune… care a dat de dracu’ de data aceasta, mai bine zis: de inamicul său principal din benzile desenate, Wilson Fisk (voce: Liev Schreiber; un personaj cu care nu ne-am întâlnit încă pe marele ecran, decât în serialul „Daredevil” de pe Netflix). Lupta dintre cei doi se petrece tocmai în mijlocul unui experiment de fizică cuantică de mare amploare, în urma căruia Spider-Man este „atins” de razele unui soi de Large Hadron Collider și asta duce la teleportarea tuturor variantelor Spider-Man din realitățile paralele în universul din care face parte Miles Morales.

Pentru un adult, poate, povestea sună până aici a tâmpenie colosală, dar distracția abia de aici începe. Plus că… chestia asta aparent complicată cu realități paralele e deja apă de ploaie pentru copiii din ziua de azi (și nu numai), ajunge să ne gândim la desenele animate „Coraline” sau „Rick and Morty” (ce-i drept, acesta din urmă nu prea e pentru copii), ori filmele „Back to the Future”, „Butterfly Effect” sau noua serie „Star Trek”. Pe de altă parte, fanii benzilor desenate sunt deja de zeci de ani obișnuiți cu ideea unui multivers, fiind o chestie deja uzată la maxim în special în revistele Marvel.

Mai mult de atât nu am să dezvălui din film, mai menționez doar că stilul acela muzical de rapperi castrați, piesele pop-rap și trap (cu „artiști” precum Post Malone, Aminé, Thutmose sau Ty Dolla $ign) incluse în soundtrack, pot fi zgârietoare la urechi pentru unii (subsemnatul inclus), însă nu pot să nu remarc că fundalul sonor realizat de compozitorul Daniel Pemberton este chiar reușit și, per ansamblu, până și acele piese mainstream au fost bine plasate în secvențele-cheie, deci nu e ceva peste care nu poți trece ușor.

Umorul animației pare la început copilăresc, dar devine de parcurs absolut delicios, în schimb, terenul pe care primează cu adevărat „Spider-Man: Into The Spider-Verse” este tehnica vizuală uluitoare prin care se combină experiența 3D cu 2D, modernul cu clasicul, desenul animat alert cu catacteristica segmentată a benzilor desenate.

Adaugă la toate astea supradoza de culori halucinante și multitudinea de efecte speciale nemaivăzute într-un film de animație și vei ieși din cinematograf cu iluzia că ești din nou un copil de 10 ani în culmea extazului, pentru că filmul ți-a întărit impresia că, undeva, într-un univers paralel, poate chiar tu ești Spider-Man! 

Animația are o singură nominalizare la Premiile Oscar, la „Cel mai bun lungmetraj de animație”, unde are 99,999999999+% șanse – în fiecare realitate paralelă – să și câștige.

Nota autorului:

Surse foto: IMDb