Probabil că nu eu ar fi trebuit să scriu, dintre cei din redacția Special Arad, despre „King Richard”, având cam atâtea în comun cu lumea tenisului și cu filmele de sport cât am cu musicalurile (din fericire, domn’ profesor Notaros mi-a luat de pe umăr „West Side Story”, de care n-am fost curios defel și nici nu l-am văzut). HBO Max, pe care se găsește de ceva timp „King Richard”, m-a obligat într-un final, pe ultima sută de metri (și nu mi-a părut deloc rău, până la urmă), să „servesc” și eu… dar nu în tenis, nu „patria”, ci obligațiile mele autoasumate în această rubrică numită „Oscar Special”, poate ajutându-i pe cititorii curioși de filmele de Oscar care încă nu au decis dacă merită sau nu să vadă acest film. Iar răspunsul meu la această presupusă dilemă nu e o mare surpriză: cei care iubesc tenisul vor aprecia filmul, mai  mult sau mai puțin, dar pentru cei care au auzit doar câte ceva despre Serena și Venus Williams, fără să fie curioși în mod deosebit de începuturile carierei lor și de mediul în care au crescut, este un film care are, de fapt, un rol, un scop, respectiv un mesaj complet diferit. Este încă un film din multele din ultima perioadă care pun punctul pe i și, implicit, degetul pe rană într-un never ending story, despre greutățile și umilințele afro-americanilor în SUA. Deloc surprinzător, filmul este regizat de afro-americanul Reinaldo Marcus Green. Însă, totuși…

„King Richard” este mai puțin spre deloc dramatic și mult mai axat pe o povestioară de viață decât pe soarta de cele mai multe ori nefastă a oamenilor de culoare în America. Este mai degrabă o încercare perpetuă de a uita de ghetto, un exercițiu constant de „I have a dream” care focusează doar pe acel vis, trecând superficial peste problemele rasiale, pe de o parte ca o obligație hollywoodiană de a bifa și acest aspect, iar pe de altă parte „furnizând” o perspectivă distorsionată, din unghiul unor fete care au fost protejate de această parte urâtă a societății americane. Așa cum, probabil, s-a și întâmplat în cazul de față.

Având la bază o poveste reală și una chiar de succes, e de menționat că filmul nu trebuie perceput neapărat ca un model de urmat în viață, în cazul fetelor care vor să ajungă viitoarea Simona Halep sau Serena Williams, și nici un manual motivațional pentru capi de familie. De fapt, filmul este interesant tocmai pentru că scoate la iveală acea problematică destul de serioasă și gravă, la limita abuzului în familie, un fenomen din păcate destul de răspândit atât în lumea sportului, cât și în lumea showbizului, mai ales în cazul vedetelor de sex feminin.

Foto: spokesman.com

Precum Britney Spears (dar sunt, cu siguranță, și alte exemple), Venus și Serena Williams aveau planul de viață scris înainte să se nască, aveau un program zilnic strict, pus la punct și gestionat de către tatăl lor, Richard Williams (interpretat în film de Will Smith) și, desigur, aveau să devină cele mai mari celebrități în tenis, în ciuda faptului că (îmi pare rău s-o spun, dar este accentuat chiar în film) acesta este – sau a fost – considerat un „sport al albilor”.

„King Richard” ridică la fileu, așadar, întrebări semi-filosofice pe un spectru larg – pentru societate; și la un nivel restrâns – pentru familii, indiferent de mediul de proveniență: cât este de moral să „făurești”, respectiv să „manipulezi” viitorul copiilor tăi? Dar, pe de altă parte, cât este de acceptabilă această metodă dacă este, fără doar și poate, singura șansă de scăpare pentru copiii tăi dintr-o viață sărăcăcioasă și fără perspective strălucite, în care sunt nevoiți să crească?

Filmul nu ne ajută defel în căutarea vreunui răspuns, am putea chiar spune că ne manipulează, în primul rând pentru că s-a ales din start o „poezie de stradă” fericită, o poveste de succes, care nu subliniază altceva decât că „This is the way”, asta e viața, deci asta trebuia făcut și uite că exact asta i-a și ieșit personajului nostru principal, celui supranumit „King Richard”. Ce se întâmplă însă cu zecile, sutele de cazuri în care s-a încercat același lucru, dar s-a eșuat mizerabil, s-a dus pe apa sâmbetei o viață întreagă de trudă și speranțe deșarte? „Asta e viața”, uneori reușești, alteori nu, dar măcar ai făcut tot posibilul să reușești…? Dar… în interesul cui? În interes personal, în interesul familiei sau în interesul copiilor, care nu prea au avut de ales? Sau toate astea la un loc? Sunt alte întrebări pe care filmul „King Richard” – ce-i drept – nu le ignoră, dar nici nu subliniază îndeajuns de mult, în ciuda unor secvențe cu ocazionale certuri între soț și soție sau părerile unei vecine băgăcioase.

Foto: Vague Visages

Marea problemă a filmului este că înfrumusețează circumstanțele, nelăsând prea mult loc interpretării. Chiar și atunci când metodele tatălui obsedat de disciplină sunt mai puțin raționale, perspectiva impusă este imaginea unui tată protector, deosebit de ambițios și înțelept, care nu greșește nici măcar atunci când pare prea dur sau impulsiv. Nu întâmplător, Serena și Venus Williams sunt producători executivi ai filmului, iar ambele au spus de nenumărate ori în interviuri că sunt extrem de recunoscătoare pentru tot ce a făcut tatăl lor pentru ele. Când, de exemplu, Richard impune întregii familii să vizioneze „Cenușăreasa”, dacă e nevoie chiar pentru a doua oară consecutiv, faza este invariabil întoarsă în favoarea lui în film, arătându-ne un tată care transformă orice oră petrecută în familie în lecții utile în viață, în educația copiilor. La fel și atunci când pleacă cu mașina și își lasă fiicele singure în magazinul de cartier.

Fiind un film artistic și biografic care se încăpățânează să nu fie un film documentar, „King Richard” bifează multe aspecte conforme cu realitatea, cu o mică-mare excepție, totuși: tocmai personajul principal, Richard Williams, nu este „pictat” pe marele ecran chiar atât de veridic. Mă bazez aici pe ceea ce am citit pe historyvshollywood.com, de unde aflăm că metodele sale severe, infidelitatea în căsnicie, afacerile îndoielnice (acestea din urmă doar menționate în treacăt), respectiv latura lui mai întunecată sunt cu precădere uitate sau ameliorate ca nu cumva să avem în față un veritabil tiran familist. Mai mult, filmul nu ne răspunde deloc la curiozitatea „cum s-a întâmplat că dintre cinci fete doar Venus și Serena au fost alese să devină celebrități antrenate și fabricate?”. Desigur, cine suntem noi să ne băgăm nasul în problemele unora de familie sau să punem la îndoială una sau alta, când tocmai fiicele lui „King Richard” ne spun că lucrurile s-au întâmplat așa cum ne arată filmul? Și, firește, cine spune că scenariul ar trebui modificat ca să dea mai bine sau mai rău? Deși… anumite elemente mici de tot au fost, totuși, schimbate, dacă e să dăm crezare site-ului historyvshollywood.com.

Foto: marca.com

Indubitabil, nu există un singur tip de discurs artistic în cinematografie. Scopul, rolul, mesajul și tehnica pot să fie extrem de variate, de la film la film. Nu este neapărat de mirare, așadar, că inclusiv un „film de familie” (un „film de duminică”, aș zice), cum e „King Richard”, a fost nominalizat la Premiile Oscar, chiar și la „Cel mai bun film”. Personal, nu-i dau nicio șansă de câștig în această cea mai importantă categorie și, tind să cred, nici marea majoritate a juriului. Actrița Aunjanue Ellis (mama, în film) ar fi singura care ar merita un premiu, dar favoritul criticilor este, totuși, Will Smith, aflat la a treia nominalizare la Oscar, după „Ali” (2002) și „The Pursuit of Happyness” (2007). Are șanse mari acum, deoarece nu are o concurență atât de acerbă (poate doar Benedict Cumberbatch, „The Power of the Dog”) și – chiar dacă Willy al nost’ nu a fost extrem de persistent de-a lungul filmului cu accentul său de „rural Black South”, mai precis de Shreveport, Louisiana, combinat cu accentul de Brooklyn („woik” în loc de „work”) – criticii de film americani s-au înghesuit cu ștampila „o performanță falnică” („a towering performance”). Refuz să cred că va contribui politically correctness-ul în caz de câștig, refuz pentru că – am mai spus – , nu contează culoarea pielii, contează talentul. Desigur, eu pot să refuz asta cât vreau, va contribui fără doar și poate, pentru că… așa-i în tenis.

Adică așa funcționează industria și așa „gândește” și Academia.

PS: Filmul atinge anumite corzi sensibile în cazul cunoscătorilor în lumea sportului… și nu numai. Întâmplarea face că lui Richard Williams i-a venit ideea de a „fabrica” din fiicele sale vedete la tenis după ce a văzut triumful unei jucătoare la Salt Lake City, în 1977, fapt relatat și în film. Pentru români, este o adevărată delectare acest lucru, fiind vorba despre românca Virginia Ruzici, câștigătoare a 14 titluri la simplu în carieră, unul de Grand Slam, la Roland Garros în 1978 și, în prezent, managerul Simonei Halep.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”