Așadar e vorba de un film danez, cu niscaiva contribuții franțuzești, regizat de Jonas Poher Rasmussen, nominalizat la trei premii Oscar (documentar și desene animate) care de obicei se întâlnesc mai rar la același film. Nu e prea obișnuit ca un film documentar să fie de desene animate. Fiind nominalizat și la cel mai bun film străin, „Flee” în principiu ar putea lua trei premii Oscar, foarte puțin probabil de altfel, chiar dacă prin aceste nominalizări creează un precedent.

Povestea de la început are ceva neobișnuit: Rasmussen îl cunoaște pe Amin, refugiat din Afganistan, de multă vreme, încă din liceu, acum reușind să îl convină să își facă publică povestea sa unică și dramatică. Amin nu este numele real, dar vocea din film este a povestitorului, ajuns acum un universitar care își face studiile postdoctorale la Princeton și se căsătorește în cele din urmă cu Kasper chiar în anul în care a fost făcut filmul, respectiv 2021. Pentru că Amin nu este un simplu refugiat, el este și gay, o realitate pentru care în limba țării sale de origine nici nu există vreun cuvânt. Înțelegem după toate acestea de ce povestea este „desenată”, desen animat, cum ar veni, unul clasic, 2D, de o calitate artistică ieșită din comun. Ultima scenă, în care desenul se transformă în realitatea care a fost desenată este de-a dreptul copleșitoare.

Foto: Deadline.com

Așa cum mulți critici au observat, povestea are mai multe dimensiuni, planuri. Primul ar fi cel al fugii din Afganistan și stabilirii în Danemarca, surprins și în titlu, o poveste cu migranți, deosebit de actuală în aceste zile. Fără să mai vorbim de prezența elementului rusesc – în prima instanță familia fuge din Kabul la Moscova – prezentat într-o lumină care nu ne mai surprinde de o vreme. A doua este povestea maturizării, „coming of age”, cum zic englezii, în aceste condiții absolut ieșite din comun.

Ideea este că fuga din Afganistan are loc în condițiile retragerii trupelor sovietice, cândva la începutul anilor ’90. Asta ar fi documentarul, iar pentru asta, ca să nu ne pierdem în povestea diafană prezentată în 2D, avem secvențe din telejurnalele vremii. Vedem trupe sovietice, vedem aziluri de refugiați, inclusiv o secvență, apropo, cu deschiderea McDonald’s la Moscova. Numai că toate acestea sunt ilustrații, caracterul documentar rămâne desenat în povestirea pe care Amin i-o împărtășește cineastului danez întins pe un pat într-un cadru, probabil, studiat psihanalitic. Nimic excesiv dramatic, dar cu atât mai impresionant este modul evident cum vocea netratată artistic a povestitorului sublimează drama într-o trăire intimă.

Foto: CineCiutat.org

Tot pentru întărirea caracterului documentar, filmul vorbește mereu în limbile în care se întâmplă scena, dari în Afganistan, rusa la Moscova, daneza în final, în timp ce telejurnalele vorbesc în engleză și franceză. Iar vocile în engleză, fiindcă există și versiune subtitrată, dar și narată în engleză, sunt ale lui Riz Ahmed și Nikolaj Coster-Waldau, amândoi și producători executivi.

Având în vedere toate acestea, riscul să iasă ceva forțat, dezechilibrat și oarecum didactic era destul de mare. Surpriza este că Rasmussen și echipa au reușit sinteza, au ajuns la ceva deosebit, chiar unic, chiar dacă mulți compară „Flee” cu „Waltz with Bashir”, un alt lung metraj desenat care transcende lumea desenelor animate pentru copii și are pretenții documentaristice. Filmul israelian din 2008 a fost nominalizat și el pentru Oscar la cel mai bun film străin, dar nu și la documentar și desen animat. Probabil lumea filmului, mai precis Oscarul nostru, al tuturor, nu era pe atunci încă pregătit pentru asemenea transgresiuni de genuri, „Flee” reușind pentru prima oară această performanță.

Foto: IMDb

Desigur, rămâne de văzut în ce măsura nominalizările vor deveni premii. Din păcate, nu excludem să nu prindă niciun Oscar, poate tocmai datorită originalității sale evidente. Deși are punctaje superioare la critici, nu este favorit la niciuna dintre categoriile la care este nominalizat: „Drive my Car” îl depășește la cel mai bun film străin, „Summer of Soul” la documentare și „Encanto” la desene animate de lung metraj.

Foto: Smaller Pictures Film

În ceea ce mă privește, sunt pesimist cu privire la șansele de Oscar ale filmului, dar dacă ar fi după mine, nu aș sta pe gânduri să îi acord premiul pentru cel mai bun desen animat de lung metraj.

În comparație cu „Encanto”, favoritul principal, joacă într-o altă categorie…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”