Oscar Special (5/6): Spune-mi pe numele meu adevărat, eventual Gheorghe

    de Iulia Notaros | 31 ianuarie 2018, 4:31 PM | Film | Oscar Special | Recomandările editorilor

    2

    Printr-o coincidență poate stranie, poate foarte potrivită, pe circuitul festivalier al anului 2017 s-a vorbit foarte mult despre două filme cu tematică similară: Call Me By Your Name, tradus în românește în mod destul de nefericit ca Spune-mi cum vrei, și God’s Own Country, cu un titlu românesc mult mai nimerit: Tărâmul binecuvântat. Ambele filme și-au pornit „turneul” la începutul anului, cu festivalul Sundance, apoi au debarcat în Europa la cel de la Berlin, recunoscut pentru faptul că este deseori mai puternic la filmele de nișă decât mai consacratele festivaluri de la Cannes și Veneția.

    Parcursul mai fulminant l-a avut, într-un mod cumva explicabil, Spune-mi cum vrei, în regia italianului Luca Guadagnino și bazat pe cartea cu același titlu a lui André Aciman, avându-i în rolurile principale pe deja relativ cunoscutul Armie Hammer, și francezul Timothée Chalamet, probabil cel mai convingător motiv pentru care tineretul francez s-ar putea apuca de studiul limbilor străine: cu o engleză corectă ajungi să joci în mai toate filmele cult ale anului. Considerat la un moment dat unul dintre principalii candidați la Oscar, Spune-mi pe numele tău și-a mai temperat avântul pe final, și a prins doar patru nominalizări, una în mod previzibil pentru ubicuul Chalamet.

    Tărâmul binecuvântat, deși cu un cert succes la critică, a trecut mai neobservat pe radar, Academia ignorând complet existența lui, cine știe, poate membrii americani nu s-au descurcat cu accentul de Yorkshire și nimănui nu i s-a făcut milă de ei cu niște subtitrări. Primul lung metraj al regizorului Francis Lee, cunoscut în Anglia mai degrabă ca actor de seriale, îi are în rolurile principale pe britanicul Josh O’Connor și românul Alexandru Secăreanu (îmblânzit pentru anglofoni ca Alec Secareanu), teoretic un duo mai puțin fascinant decât cuplul Hammer-Chalamet.

    În realitate, desigur, lucrurile stau cu totul altfel. Tărâmul binecuvântat este filmul net superior, și reușește să bifeze cu naturalețe toate căsuțele pe care și le propune în mod prea evident și flagrant Spune-mi cum vrei. Puțin ca la patinaj: există categoria aceea de sportivi care se pregătesc un minut pentru un salt, se învârtesc artistic, dau din mâini cu mult sens, apoi se trântesc lați pe gheață, și există cei care execută un axel cvadruplu din senin.

    Dar să revenim puțin la început: la prima vedere, ceea ce le unește pe cele două filme este faptul că spun poveștile unor cupluri de același sex, dar în ambele cazuri acest detaliu este mai puțin esențial decât s-ar crede. Personajele din Spune-mi cum vrei, Elio și Oliver, trăiesc într-un mediu protejat, aproape aseptic, printre oameni liberali, super educați și nu în ultimul rând, super bogați – este clar că relația lor este intuită de cei din jur, dar nu și condamnată. În ceea ce-l privește pe englezul John, situația este radical diferită: unicul fiu al unei familii de fermieri, trebuie să se descurce cu problemele financiare inerente unei ocupații pe cale de dispariție. Tatăl, care a luptat ani întregi în aceleași condiții aproape imposibile, a suferit recent un atac cerebral și nu-l mai poate ajuta pe fermă, iar bunica este surmenată de muncă și îngrijirea fiului bolnav – ambii par să aibă și ei bănuieli în privința lui John, dar pur și simplu nu-și prea permit să-l judece: fără el, ferma ar da faliment peste noapte.

    Angajarea lui Gheorghe ca zilier nu le face prea mare plăcere, dar, din nou, nu au de ales – John, greu revenit după o noapte de beție și o mahmureală cruntă, îl aduce deci pe noul angajat și îl cazează în mod frust într-o rulotă în curte, nu înainte de a-l bănui că e pakistanez, apoi aflând că e român, blagoslovindu-l cu apelativul de gyppo – țigănoi. Privitorul român se îngrozește desigur, mai ales că Secăreanu, având cele mai puține replici dintre personajele principale, redă foarte bine din gesturi și priviri trăirile lui Gheorghe, în cazul de față, jignirea și resemnarea. Situația este însă cât se poate de firească: este foarte probabil ca un fermier dintr-o comunitate relativ izolată din Yorkshire să reacționeze astfel în momentul întâlnirii cu un zilier venit dintr-o țară est-europeană.

    Ajungem astfel în ambele filme la momentul în care cele două personaje principale se cunosc și nu se plac. Doar că în cazul lui Elio și Oliver nu prea știm de ce. Ambii aleargă în pantalonași scurți scrobiți, lecturează clasici, halesc spaghete și, cel puțin în mod superficial, se dau la fete. Rolul lui Oliver în casa tatălui lui Elio este relativ obscur: teoretic îl ajută cu clasarea unor materiale arheologice, dar practic îi vedem ridicând niște statui aproape perfecte din apele cristaline ale unui lac alpin. Arheologia pe bune ar fi totuși mai murdară, ne zicem noi, deși probabil nu atât de cruntă ca manevrele prin care John și Gheorghe facilitează nașterea unor miei sau viței. Viața la țară are deci multe aspecte, și e altfel pe dealurile pustiite de vânt din Yorkshire decât în conacul din bucolica Italie, unde toată lumea vorbește minim trei limbi și citează din antici.

    Urmează, desigur, ca în povestea micului prinț care îmblânzește vulpea, apropierea, și aici Spune-mi cum vrei intră în acel îndelungat elan de dinainte de salt. Elio și Oliver se tot învârtesc unul în jurul celuilalt, își fac curte, în același timp fiind absolut iresponsabili față de cei din jur, și mai ales față de femeile pe care în fond le înșală de două ori cu cea mai mare naturalețe și fără nici un sentiment de vină. Totul pentru că, teoretic, se iubesc cu pasiune, care pasiune însă, analizată mai atent, devine subit mai degrabă un moft. În cazul lui John și Gheorghe, pe de altă parte, este evident din primul moment că au nevoie unul de celălalt, și-și oferă câte o șansă. John este un alcoolic în devenire și foarte probabil nu s-ar descurca singur pe fermă – românul, că doar din neam de oieri se trage, e mai priceput și răbdător cu animalele. Gheorghe este clar afectat de viața departe de casă și s-ar bucura de un loc de muncă stabil într-un mediu relativ protejat. Relația dintre cei doi e nu în ultimul rând benefică și pentru familia lui John, care ar avea astfel o șansă să păstreze ferma. Cu excepția unei corecții primite de John la următoarea folosire a termenului de gyppo, lucrurile evoluează deci rapid în direcția bănuită.

    Pentru a nu spune doar lucruri negative despre pomul lăudat, trebuie totuși menționat că ambele filmele se descurcă bine când vine vorba de evitarea stereotipiilor despre homosexualitate, dinamica dintre personaje nefiind axată pe o antiteză de feminin-masculin, sau pe exagerarea unor gesturi și atitudini, dimpotrivă. Gheorghe e pe de o parte mai casnic decât John (avem parte de o scenă simpatică cu niște narcise într-o vază și o farfurie de macaroane, nesărate într-o primă fază, apoi drese de Gheorghe, căruia deja am aflat că-i place sarea-n bucate), pe de altă parte mai hotărât și puternic, iar Elio și Oliver împărtășesc în mod egal momente de disperare și echilibru.

    Spune-mi cum vrei e și ceea ce se poate numi, în mod banal, un film frumos: imagini studiate, cadre bine lucrate, culori perfecte, motive recurente intrigante, cum ar fi deja celebra piersică mai întâi doar mâncată, apoi folosită în scopuri mai revoluționare de Elio. Se mai poate numi și un film sofisticat, inteligent, cu multe discuții cu D mare despre viață, iubire, adevăr, dintre care însă doar cearta politică a unui cuplu de italieni veniți în vizită la părinți lui Elio pare să fie în registrul corect. Tot restul e un joc, o cochetare cu viața, care într-un final alunecă spre falsitate. Parcă speriat de această realizare, Guadagnino îl lasă pe final pe tatăl lui Elio, jucat bine de Michael Stuhlbarg, să se lanseze într-un lung discurs în care încearcă să ne explice ce ar fi trebuit să înțelegem noi de fapt din povestea asta. Fiind vorba de Stuhlbarg, care a jucat în filmele fraților Coen, prima mea reacție a fost să mă gândesc la epica scenă finală din Citește și arde: „What have we learned? Not to do it again”.

    În mod contrastant, Tărâmul binecuvântat se încheie cu o scenă în care Gheorghe nu prea spune nimic, iar John încearcă, într-un sfârșit, să verbalizeze lucruri pe care le-a realizat încetul cu încetul. Nu-i iese prea bine, și de multe ori e foarte aproape de a o da în bară. Deodată realizezi că-i ții pumnii, că-ți pasă, e un moment de suspendare a neîncrederii în care ți se pare că vezi în fața ta un om în carne și oase a cărui soartă ar putea fi a ta. Niciunul dintre personajele din Tărâmul binecuvântat nu formulează teorii spectaculoase despre relația lor, ca acel prost tradus spune-mi pe numele tău, rostit de Oliver în răcoarea dimineții, dar pe parcursul filmului John începe să pronunțe numele lui Gheorghe (parcă atent ales să nu fie George, mai ușor de abordat pentru un englez) din ce în ce mai corect. Nu are rost să-i spui celuilalt pe numele tău, când îi cunoști numele adevărat.

    Nota autorului pentru „Call Me By Your Name

    Nota autorului pentru „God’s Own Country



    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    7 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.