Nu m-am putut uita la „Darkest hour”  decât cu gândul la cealaltă ecranizare, din urmă cu 10 ani, al lui Thadeus O’Sullivan, cu Brendan Gleeson, în rolul lui Churchill, care îmi pare că avea şi un titlu mai inspirat: „Into the storm”. Dar, mi-am pus prejudecăţile pe o masă, la distanţă de mintea care încerca să-mi influenţeze părerea.

Filmul, regizat de Joe Wright, începe ca un documentar. Bun, dar documentar. Mă introduce în nişte informaţii pe care oricum le cam ştiam, fără să mă tragă în lumea Celui de-al Doilea Război Mondial. Până şi dialogurile par să fie concepute doar pentru a furniza nişte date sau informaţii istorice. Nici măcar imaginea nu îmi creează nici o stare, până şi aceasta fiind lipsită de tensiune. Începusem să mă simt ca la un serial de televiziune preluat de National Geografic. Adică un documentar istoric, care utilizează metode artistice de prezentare a informaţiilor. E chiar o modă în acest domeniu şi sunt deja chiar foarte multe filme de succes.

Soţia lui Churchill (interpretată de Kristin Scott Thomas) e prost pusă în pagină, deşi se ştie că a fost cel mai important susţinător al celebrului premier britanic, având chiar un rol esenţial în evoluţia evenimentelor istorice. Nici măcar Regele George al IV-lea (Ben Mendelsohn) n-ar convinge pe nimeni să stea de vorbă cu el.

Garry Oldman face un Churchill plin de ticuri verbale şi fizice, părând mai mult un bătrânel simpatic, decât un feroce lider politic, în jurul căruia se învârtea lumea anilor ’40 ai secolului trecut. Ce-i drept, Oldman încearcă un rol de compoziţie, dar pe peliculă nu mai e nimeni în afară de el şi atunci totul pare fără sens. Nici măcar gros-planurile şi prim-planurile nu conving, deşi în orice film aceste cadre sunt folosite tocmai pentru a crea sau a sublinia tensiunea, intriga, ori starea actorului. Or, Winston Churchill era un personaj plin de expresivitate şi de charismă. Apoi, mie mi s-a părut prea vioi pentru un bătrânel cu baston.  Întâlnirea dintre Churchill şi Rege este o caricatură istorică. Până şi soţia îl ia în glumă, tratându-l ca pe un beţiv drăguţ într-o dimineaţă oarecare. Asta mi s-a părut o altă greşeală penibilă, punându-l pe Goldman să îl joace pe Churchill veşnic cu un pahar de wiskey în faţă, ceea ce exagerează chiar adevărul istoric, transformând plăcerea premierului într-un viciu.

Montajul lui Valerio Bonelli şi imaginea lui Bruno DeBonnel sunt excelente pentru documentarele artistice, după cum am mai spus.

Cu alte cuvinte, filmul „Darkest hour” nu m-a făcut să trăiesc cele mai întunecate ore ale marii conflagraţii mondiale.

Cu o muzică banală în urechi, m-am uitat la un final îmbrăcat în aceeaşi lumină cu care a început filmul, de această dată cu un Churchill la fel de plictisitor şi plin de ticuri, în acelaşi cadru al unui Parlament britanic plictisitor. Ca şi producţia al cărei regii a semnat-o Joe Wright.

Nota autorului:

Patru stele din şapte, doar datorită lui Garry Oldman.

Surse foto: IMDb