Și el și ea lucrează într-un abator.

El este chiar director economic, ea medic-veterinar care răspunde înainte de toate pentru încadrarea calitativă a cărnii animalelor sacrificate.

Mănâncă amândoi la cantina unității, mâncăruri de cantină care arată perfect la fel, având în vedere că garniturile se reduc la spanac și macriș, eventual cartofi și orez, nimic nefiind însă sigur.

El are un braț paralizat, trăiește singur, seara uitându-se mai mult la televizor, ea de asemenea singură, având în vedere că prezintă semne de înstrăinare evidente, inclusiv o precizie riguroasă și deranjantă pentru colegi în calibrarea calitativă a animalelor sacrificate.

Apropierea între ei pare neverosimilă, încercările lui sunt stângace, există și o diferență de vârstă apreciabilă în favoarea, sau defavoarea lui, depinde cum privim lucrurile.

Abatorul nu este cel mai vesel loc de muncă, nu este de mirare că cineva încearcă să se înveselească amestecând în băuturile unui chef între colegi oareșce praf produs pentru motivarea taurilor înspre văcuțe, o glumă tipică mediilor muncitorești, cu atât mai mult cu cât acești muncitori lucrează, cum am mai spus-o, într-un abator.

Foarte modern de altfel, totul este mecanizat, animalele nu simt mai nimic atunci când sunt sacrificate, se duc spre electroșoc, cum ar veni, exact ca boul la abator.

În urma glumei, poliția maghiară, în persoana lui Mácsai Pál – da, este actorul care a onorat cu prezența sa Kamaraszínház din Arad de nenumărate ori, dat fiind faptul că nu degeaba se numește în traducere Măceanu – pogoară în abator.

Nu chiar ca Orfeu în infern, dimpotrivă, ofițerul jucat de Mácsai, având în vedere crima mai degrabă bizară și fără urmări grave, se alege și cu ceva antricot de calitate excepțională la pachet, soluția poliției, în înțelegere cu managmentul abatorului, este ca un psiholog, care se va dovedi a fi o psiholoagă foarte sexi, să realizeze oareșce interviuri, poate așa se va descoperi cine s-a jucat cu praful pentru tauri.

Filmul regizoarei Enyedi Ildikó începe cu imagini de vis cu o pereche de cerbi, evident un el și o ea, plimbându-se, observându-se într-o pădure de iarnă, lângă un părâu aproape înghețat, acolo unde cerbul vine și pune tandru capul pe gâtul căprioarei temătoare și atente la cea mai mică amenințare.

Regizoarea-scenaristă este la al treilea film important al ei, al doilea după aproape treizeci de ani de la foarte puternicul Secolul meu XX din 1989, prin care a devenit cunoscută pe plan internațional. Magul Simon, din 1999, nu a devenit atât de cunoscut și recunoscut cu toate că prezintă din plin toate caracteristicile creatoarei de film Enyedi: situații și locatii extreme, personaje bizare la marginea normalului așa cum îl concepem noi și acel ceva dincolo de poveste mereu prezent, neavând altă expresie care să-mi vină în minte, eu am numit-o dimensiune metafizică.

Faptul că filmul a fost introdus în cele cinci nominalizări la Oscar pentru film străin este deja o supriză, având în vedere succesul Fiului lui Saul de anul trecut, victoria finală fiind tot din această cauză foarte putin probabilă, chiar dacă regizoarea este, absolut întâmplător și deloc aiurea, femeie.

Îndiferent dacă va câstiga ori nu – oricum, acest lucru este indiferent pentru valoarea oricărui film – Despre trup si suflet este o peliculă deosebită, asemănatoare doar cu fanteziile cinematografice clasice, cele care aveau încă îndrăzneala ca pe lângă poveste să spună și altceva despre lumea în care trăim.

Acel altceva care în fim apare în momentul în care psiholoaga foarte sexi descoperă că el și ea au același vis, se visează o pereche de cerbi, el fiind cerbul, ea căprioara, normal, crezând, ea, psiholoaga foarte sexi, că este vorba de o nouă glumă la locul de muncă, chiar dacă acest loc este din nou deloc întâmplător un abator.

Dar nu este, noi știm de mult că nu este, ne-am dat seama de la început că imaginile de vis de acolo sunt chiar imaginile unui vis, iar cei doi, el și ea, își dau seama încet că visează același lucru, se visează o pereche de cerbi care se caută, se privesc și, dacă ne uităm cu atenție, chiar se iubesc.

De aici este ușor, filmul ne prezintă această căutare, acest efort în doi de a face ca realitatea să devină vis sau visul realitate, diferența dintre cele două situații fiind neclară și oarecum neimportantă.

Ea este jucată de Borbély Alexandra, o debutantă din Slovacia, obținând premiul de interpretare de la Berlin, acolo unde, acum un an, filmul a obținut marele premiu, Ursul de Aur, cam la fel cu filmul unei alte regizoare – interesant, la Berlin regizoarele au prim-planul! –, de această dată o româncă, Adina Pintilie, cea care a obținut anul acesta același premiu pentru un film care, nu știu de ce, pe nevăzute mi se pare foarte apropiat ca temă și sensibilitate de filmul maghiar, cel românesc fiind intitulat: Nu mă atinge-mă!

El este jucat de un neprofesionist, aflat la primul său film, dramaturg de meserie, toate acestea nevând nicio importanță atunci când îl vezi, perfect egal cu sine, pe ecran.

Și, desigur, mai sunt căprioara Picur și cerbul Goliat, un adevărat Clint Eastwood printre cerbi, așa cum a declarat regizoarea Enyedi după premierea filmului de la Berlin.

Nota autorului: