Oameni. Cu majuscule. Așa îi vedem pe toți cei care și-au dedicat existența întru ajutorarea altora. Un gest de o modestie și umilință care îi plasează într-un loc special pe acei oameni care , de multe ori, punându-și propria siguranță pe locul doi salvează vieți. O fac într-un mod care deja le-a ajuns mod de viață. Așa îi vedem pe (cei adevărați) medici, asistente, pompieri, polițiști, jandarmi, voluntari și toți cei care în ultima perioadă au trecut prin iadul pandemiei, zâmbind cu modestie când li se mulțumea și plecându-și capul în dezamăgire când erau numiți… nici nu doresc să scriu acel cuvânt aruncat cu atâta nonșalanță de anumiți cetățeni care-i bagă pe toți în aceeași oală.

Poveștile pacienților au început să umple spațiul public până la refuz. Povești care pe unii i-au impresionat, iar pe alții i-au înverșunat. Unii împotriva altora. Și poate asta este cel mai trist. Înverșunarea și ura care au dezbinat unii oameni de salvatori. Iar salvatorii despre care vorbim au simțit asta, dar nu au reacționat. Au continuat să-și facă treaba cu dedicație, lipsind cu lunile de acasă, mergând la culcare cu imaginea familiilor lor în minte și cu grija pacienților de a doua zi.

Gala organizată în cinstea lor, la Domeniul Regal din Săvârșin, joi după-masa, a dorit să le mulțumească și să le recunoască meritul. Nu doar câtorva, nominal, ci tuturor care au contribuit la ținerea situației sub control în județele Arad, Timiș și Hunedoara – asta ni s-a spus și când am încercat să obținem o listă la fața locului: mulțumirile sunt adresate tuturor celor care au lucrat la foc continuu, iar faptul că nu toți au putut fi prezenți, a fost – printre altele – mai ales din cauza restricțiilor pandemice. Toți profesioniștii au fost însă apreciați. Pentru că, indiferent de ideile care se rostogolesc încontinuu în multele fire narative, fără acei salvatori, fără puterea lor de sacrificiu, lumea noastră, a tuturor, ar fi inimaginabil mai săracă. I-ar lipsi exact acel lucru care o face umană: sufletul! Indiferent de timpurile pe care le-am trăit, salvatorii au fost tot timpul cei pe care marea majoritate s-a sprijinit, iar aceștia nu au cerut niciodată ceva înapoi. Poate doar recunoștința. Recunoștință care a tot întârziat să apară.

Însă primul pas a fost făcut prin organizarea acestei Gale a Recunoștinței medicale, care stă mărturie cuvintelor lui Winston Churchill, pe care nu le considerăm a fi forțate în contextul dat: „Niciodată în câmpul conflictului uman, nu s-a datorat atât de mult de atât de mulți la atât de puțini” („Never in the field of human conflict was so much owed by so many to so few”). Și avem o datorie foarte mare față de salvatori. Una pe care s-ar putea să nu o putem plăti niciodată la adevăratu-i preț.

Pentru că sunt și salvatori care nu mai sunt prin preajmă să le putem mulțumi măcar. Dar îi putem onora, le putem recunoaște sacrificiul lor și al familiilor lor. Pentru mulți, am observat că asta a venit ca și o surpriză. Da, salvatorii noștri sunt oameni ca noi. Și ei plâng, și ei râd, și ei suferă, și ei se bucură, atât doar că ei atunci când trec prin iad, nu se opresc.

Iar noi, cei care reușim să le fim alături, spunându-le și poveștile lor, le aducem un semn de recunoștință așa cum simțim noi, prin cuvinte scrise din rațiune sufletească.

Vă mulțumim, ne-nclinăm!