Într-o zi și la o oră în care altădată eram la conferința de presă de după meci, Ionuț Popa a plecat pe ultimul drum pe acest pământ însoțit de familie, de prieteni și de oamenii care l-au admirat. Nu ne-a vorbit, dar ne-a unit din nou așa cum o făcea în viață.

Aflați încă în această ciudată perioadă de pandemie în care ne-am văzut mai mult online, slujba de înmormântare a lui nea Popică ne-a adus fizic unul lângă altul pe mulți din lumea fotbalului dar și din mass-media. Au venit oameni din Arad, de la Iași, de la Mioveni sau Timișoara, locuri în care Ionuț Popa a lăsat amintiri care nu pot fi uitate repede. Au făcut-o din respect pentru acest om care astăzi a plecat dintre noi și a lăsat un gol pe care cu greu, sau poate niciodată, îl vom putea umple.

Personal, nu am participat la această slujbă din prisma profesiei, ci am făcut-o cu sufletul, pentru că dincolo de antrenorul Ionuț Popa, mă simțeam foarte apropiat de omul Ionuț Popa. Spunea Codru Grădinariu, în elogiul său din partea clubului UTA, că Ionuț Popa, atunci când se afla lângă tine, îți lăsa deschisă ușa sufletului său și repede îți devenea prieten. Dreptate a avut…

Pregătit să pornesc spre cimitirul din cartierul meu natal, Sânnicolau Mic, am trecut pe la casa părintească să-l iau pe tata. Mai mult decât calitatea sa de părinte, pentru mine tati, cum îi spun, este monumentul meu de corectitudine în viață. Nu a mințit pe nimeni niciodată și nu a luat nimic din ceea ce nu merita de la nimeni. El nu prea participă la astfel de evenimente triste decât dacă nu are de ales, dacă sunt din familie. Pentru Ionuț Popa a venit la fiecare priveghi, deși nu s-au cunoscut. L-a admirat ca antrenor și ca om, i-a plăcut carisma lui și faptul că mereu avea vorbele la el.

Părintele Gligor, preot la Sânnicolau Mic și apropiat al familiei mele, dar totodată foarte bun prieten al lui Ionuț Popa, l-a numit ieri seară pe tatăl meu pe lista celor care urmau să ducă prapurii. Tati a fost de acord fără a schița vreun gest, fără a spune altceva decât „bine, dom’ părinte”.

A luat-o ca pe o sarcină serioasă, iar aseară chiar mi-a atras cumva atenția că el trebuie să ajungă la 12.30 acolo, „cel târziu, pentru că la ora 1 începe deja”. M-am conformat și astăzi am ajuns la el înainte de 12. Stând la o ultimă țigară înainte de plecare, așa cum am stat de sute, poate de mii de ori, tatăl cu fiul, tati a spus câteva cuvinte care m-au uns pe suflet: „Nu m-am gândit eu niciodată că îi voi duce prapurii lui Ionuț Popa…”

A fost atâta substanță în acele cuvinte și atâta sinceritate încât îmi dădeau lacrimile, dar m-am abținut tocmai ca să nu vadă asta. Toate aceste cuvinte veneau din admirația lui pentru acest om, adulat și totodată contestat, iubit și totodată urât de alții, dar, peste toate, o mare personalitate, un om și antrenor extraordinar, Ionuț Popa. Tati chiar simțea o mândrie că poate, măcar atât să facă, la ceas de despărțire, pentru un om cum a fost nea Popică.

Pentru mine, atunci când vine vorba despre corectitudine, despre coloană vertebrală, despre a fi om, despre a avea caracter, cuvintele tatălui au valoare de axiomă. Dacă lui i se pare corect ceva, nici nu mai cercetez pentru că știu că e așa. Iar dacă el îl admira pe Ionuț Popa, pentru mine e clar că acest om a lăsat urme adânci în sufletul a mii, a zeci de mii de oameni fie că ei sunt de la Arad, de la Oradea, Ineu sau Petroșani, de la Timișoara, de la Mioveni sau Iași.

Nu l-am judecat niciodată pe Ionuț Popa, cu atât mai puțin în aceste momente.

Acum, însă, la ceas de adio, îi mulțumesc omului Ionuț Popa pentru toți acești ani în care ne-am cunoscut, pentru toți acești ani în care l-am avut printre noi. Plecarea lui dintre noi nu am văzut-o ca pe o tragedie ci ca pe o pierdere. Nu a plecat dintre noi un copil care avea viitorul în față, nu a plecat nici vreun tânăr care se afla în plin apogeu, a plecat un om în vârstă de 67 de ani care a realizat deja foarte multe în viață. Și totuși, știindu-i personalitatea, influența, felul de a fi, pentru mine Ionuț Popa a fost un copil, un copil al Aradului, un copil al fotbalului, unul care a crescut odată cu noi, care s-a bucurat și s-a întristat de atâtea ori împreună cu noi cei care l-am condus astăzi pe ultimul drum dar și cu cei care au fost astăzi doar cu gândul alături de el și de familia lui.

O să ne lipsești, nea Popică…

PS: Fotografii nu am vrut să fac decât două, dar sunt acele fotografii de care nu vreau să-mi amintesc prea mult și tocmai de aceea le postez în galeria de la finalul acestor cuvinte. Nu eram acolo pentru fotografii…