E delectant să te duci duminică, într-un loc care te îndeamnă la relaxare și să vezi copii, mulți copii că practică sportul. Este ca o licărire de speranță că țara asta mai are o șansă, o țară a motivărilor de la orele de Educație Fizică, o țară în care mulți dintre tinerii ei sunt tot mai amotrici sau obezi și din cauză că nimeni nu îi îndrumă spre sport, sau că nimeni nu are timp să-i sprijine pentru a face sport.

Am fost la Baza Sportivă Activ Club, acolo unde s-a desfășurat o nouă ediție a Cupei AMEFA la tenis de câmp, competiție a cărei organizatori au fost Nicoleta Truțiu și Doru Torge, iar principalii sponsori au fost Internațional Alexander, Școala de Șoferi AS și, evident, Activ Club.

„Să practici un sport este un lucru extraordinar chiar dacă nu se pune problema de performanță. Sportul te ordonează, te ajută să îți păstrezi sănătatea fizică și mentală, îți oferă atâtea avantaje…”, o spunea ieri la baza sportivă Activ Club, solistul trupei Cargo, Adi Igrișan, un pasionat de sport. Fiind la un turneu de tenis de câmp pentru copii cu vârstele între 10 și 14 ani, am extrapolat puțin discuția și am ajuns, evident, la Simona Halep și… Croația, fiind cu câteva ore înainte de finala Cupei Mondiale dintre Franța și Croația.

„Copiii au nevoie de un idol, iar în România o avem pe Simona Halep. O privesc la televizor și vor să devină ca și ea, ceea ce pentru părinți este fantastic din punct de vedere al dorinței copilului. S-a creat o emulație extraordinară în România în jurul acestui sport. La fel, probabil, s-a întâmplat și în Croația, acolo unde generația aceasta a lui Modric, Rakitic, Perisic sau Mandzukic au crescut urmărind la televizor campania extraordinară a predecesorilor Suker, Prosinecki, Boban la Mondialul din 98. Am avut și noi generația noastră extraordinară, dar din păcate aici nu a mai urmat nimic care să ne ducă spre performanță…”, îi spuneam eu lui Adi Igrișan.

Pe terenurile de la baza Activ se jucau simultan trei-patru partide de tenis, fie că erau ale băieților, ale fetelor sau chiar dublu-mixt, o probă special introdusă tocmai pentru a se urmări cum reacționează în echipă copiii la aceste vârste fragede.

Am văzut lacrimi, am văzut copii plângând pentru că au pierdut un joc, sau chiar pentru că au pierdut o minge. Am văzut copii de zece ani care își doreau enorm de mult să câștige, își doreau foarte tare ca mingea care le pleca din rachetă să ajungă acolo unde gândeau ei că o trimit. Sunt lacrimi ale speranței, lacrimi care ne pot face să credem că acest spirit de competitivitate îi va duce înspre acolo unde visează, să devină cei mai mari. Acum o iau ușor, fiecare dintre ei, turnee zonale, turnee naționale, iar pe mai târziu se vor câștigători de mari turnee internaționale.

Ca să se ajungă acolo este nevoie de mulți factori. În primul rând este nevoie ca acești copii să nu își piardă plăcerea de a practica acest sport minunat, apoi intervine potențialul părinților care trebuie să găsească resurse ca să îi susțină, și tocmai pentru că vorbim despre asta este nevoie de programe naționale, guvernamentale, care să ajute sportul atât la nivel de masă, cât și pe cel de performanță.

Pe terenurile de la Activ Club am văzut copii din mai multe părți ale țării, din Oltenia, din Petroșani, din Timișoara, din Oradea și Arad, dar și din Norvegia sau Statele Unite. Am văzut talentul lui Nicolas, am văzut și încrâncenarea Iasminei, care a și spus poate cea mai simpatică frază a zilei. Are doar zece ani și s-a enervat foarte tare după o serie de mingi ratate. Apoi a început să plângă, iar când a văzut obiectivul aparatului foto îndreptat spre ea a izbucnit: „dar papparazzi ăla ce tot vrea?”

Am văzut câteva fete care la 14 ani au deja înălțimea Simonei Halep și care au în bagajul tehnic aproape toate loviturile deja formate.

Toate jocurile s-au desfășurat pe o temperatură de peste 30 de grade Celsius, dar nimeni, nici măcar părinții, nu s-a plâns de acest lucru.

Rezultatele competițieiîncă nu le avem, mai multe jocuri disputându-se și astăzi, dar ele nici nu contează atât de mult acum. Acești copii au nevoie de antrenori pregătiți, de terenuri de tenis și de multe competiții unde să crească împreună valoric ca apoi să poată face saltul pentru adversarii din afara țării. Nu vor ajunge toți ca Simona, nici măcar ca și Marius Copil, dar cel mai important este că în această țară încă se practică sportul, încă vedem copii care plâng la înfrângeri, sau vedem copii care, după ce au fost adversari se comportă ca cei mai buni prieteni învâțând de mici ceea ce este respectul.

Vom reveni