La moartea unei viori. Dumnezeu să te odihnească Tonică!
Vioara lui Tonică a mai tăcut o dată. Acum nişte ani. Inima îi obosise să bată în ritmul muzicii lui şi în cadenţa bucuriei cu care îşi dăruia sufletul. A ieşit din lupta aceea slăbit fizic, dar, parcă mai bucuros de viaţă şi de muzică. Ştia că era iubit de spectatori, însă îşi dorea discipoli. Nu neapărat elevi. Simţea că vrea să transmită mai mult, simţea că poate să transmită TOTUL lui. De fapt, şi-a şi cumpărat o vioară nouă.
Vestea despre moartea lui Anton Covaci am primit-o între două discuţii banale. Am vrut să scriu tot ce îmi aminteam brusc despre el. Şi, când să povestesc despre concertele lui, am început să îi aud vioara. Undeva înlăuntrul meu. Nu ştiu să povestesc asta. Adică, nu pot. Cuvintele mi se împleticesc în muzica lui. Pot să povestesc, însă, despre energia lui pozitivă. Nu îmi pot explica de unde avea atâta bine în el şi, mai ales, de unde atâta forţă de a-l şi dărui celorlalţi. Cum o făcea, ştiu. Se folosea de muzică şi de talentul lui de a o interpreta.
Am căutat informaţii despre el, fiindcă nu îmi aduceam aminte multe amănunte. Şi pe internet sunt doar înregistrări ale interpretărilor lui muzicale.
Să înşirui în câte orchestre a cântat? Poate în zeci de formule. Să înşirui câte orchestre a condus? Poate alte zeci. Odată i-am cerut un autograf. Mi-a cerut o foaie de hârtie şi un instrument de scris. A desenat cu o precizie uluitoare o partitură, după care a caligrafiat impecabil notele şi măsurile dintr-o „ardeleană”. Cred că asta a făcut o viaţă şi cu vioara: a caligrafiat bucuria muzicii!
Nu pot să scriu mai mult la moartea unei viori.
Comentariile portalului
Auzi mă, fonduri europene să o modernizeze.dao dracului
Ce patrimoniu industrial arată a WC public improvizat!
HABILI TATA URCĂ PRECUM IGRASIA, PÂNĂ VA AJUNGE PRIMAR. DIXIT!