O iau ușor, pe îndelete așa, în fond nu toată lumea știe cum e cu politica și cultura. E vorba aici și de vârstă, mă gândesc la cei pentru care „Epoca Ceaușescu” este o vorbă auzită de la alții. E norocul lor în fond că n-au trăit vremurile „glorioase” dintre 1965-1989 sau, dacă au fost deja în viață pe atunci, erau prea tineri ca să sesizeze asemenea „subtilități”. Am pus subtilitățile între ghilimele, fiindcă, pentru cei care aveau – precum subsemnatul – pe atunci deja o vârstă, nu era nicio subtilitate: trăiam în dictatură, într-o societate în care partidul și statul se confundau, iar cel care era în frunte, fiul ales al poporului, decidea orice, de la ce este cultura și până la nivelul apei Dunării.

Am început cu această imagine macabră pentru a ilustra impresia pe care am format-o uitându-mă la „pozele” cu nemiluita făcute la aniversarea a 25 de ani de la înființarea Centrului Cultural Județean din Arad.

A fost o adevărată feerie. Dar, din păcate, nu culturală, ci politică.

Ținută într-un loc al culturii – este vorba de Muzeul de Artă – manifestarea mustea a politică, arta și cultura fiind prezente doar prin picturile de pe pereți și, eventual, prin câțiva oameni de cultură, artiști pe bune, care au nimerit din întâmplare pe acolo. Oricum nu erau în primele rânduri, ci răsfirați așa mai în spate.

Și asta pentru că primele rânduri au fost ocupate de politicieni. În frunte cu cel pomenit în titlu – revenit din Bruscles pentru eveniment – alături de toți cei care îl consideră flacăra călăuzitoare a Aradului. Da, bănuiți bine, Călin Bibarț n-a fost, a fost în schimb de la Primărie omniprezentul Lazăr Faur – și poet, nu-i așa – și Doamna Pădurean, șefa de la Centrul Municipal de Cultură.

Dar, pe lângă cei din primul rând: Cionca, Bîlcea, Pașca, Doamna Pistru și cele două rectorițe de la cele două universități arădene, i-am putut vedea, mai lateral așa, pe toți directorii de până acum ai centrului, în frunte cu Sinaci, Bulbuc, respectiv Ana Maria Dragoș, alături de cea în funcție acum: Ioana Engelhardt.

A lipsit, normal, din motive bine întemeiate, e criză politică, nu-i așa, Marius Lazurcă, consilier prezidențial pe moment, primul director, în 2001, a proaspăt înființatului centru cultural. Sperăm, totuși, că Domnul Cionca nu va uita să îi trimită diploma de aniversare. Mai ales că nu l-am văzut pe acolo nici pe Cătălin Lazurcă. Și nu l-am văzut nici pe Claudiu Cristea, cel care, pe atunci era, alături de Gheorghe Falcă, vicepreședinte județean, având un rol decisiv în înființarea centrului cultural al județului.

Știm asta tocmai de la Falcă, cel care, la sărbătorirea de acum zece ani – asta e când sărbătoarea ia locul culturii –, ca și acum, de altfel, a pomenit de rolul lui Claudiu Cristea, chiar dacă fostul vice și fiul lui Miloș Cristea n-a fost invitat nici atunci.

Asta este, Claudiu, alături de alți arădeni tineri politicieni la începutul mileniului, a fost sacrificat de liderul venit de la Brad, via Timișoara, pentru alții, nu neapărat arădeni, care ascultau de el fără crâcnire, cam așa cum ascultau cei de dinainte de 1989 de Ceaușescu. Și ca să nu se creadă că vorbesc aiurea, printre cei care asistau la ceremonia de la Muzeul de Artă l-am observat și pe…noa, pe cine credeți Dumneavoastră?

Da, pe Nicolae Ioțcu, cel care, alături de Iustin Cionca, prin 2001, stătea cuminte la mâna și vorbele lui Gheorghe Falcă, deja vicepreședinte de județ, alături de Claudiu Cristea. Iar în scurt timp Claudiu a fost scos din schemă și înlocuit, în 2008, cu Ioțcu, ca după scandalul cu flagrantul acesta să fie urmat până în zilele noastre de Cionca, cel care nu poate fi schimbat până când Ghiță nu zice ho.

Și cu asta am ajuns la ideea din titlu. Conform căreia, cam de două decenii, în Arad nu se întâmplă nimica fără ca Gheorghe Falcă să zică da. Sau nu, în funcție de situație.

Cultura, în acest regim, este în serviciul primului om. Instituțiile culturale – foarte eficiente când e vorba de împărțit niște bani (vezi investigația Special Arad AICI) -, exact ca pe vremea lui Ceaușescu, nu mai reprezintă valorile culturale adevărate, ci interesul politic.

Oamenii adevărați de cultură, artiști, scriitori, gânditori, reprezintă un pericol real pentru voluntarismul politic. Și ca să ne convingem, ajunge să reținem ce a zis nu de mult, dincolo de ocean, Stephen King despre Donald Trump: nu am reușit până acum să scriu o poveste horror care să îl depășească.

Și astfel se explică toate: de ce nu sunt oameni de cultură la conducerea acestor instituții? De ce sunt doar cei care gândesc în termeni politici, cei mai mulți neavând nici măcar o firavă dimensiune culturală? Nu-i mai pomenesc pe toți, nu vreau să îi jignesc pe cei care, din întâmplare sau oportunism, au ajuns acolo având și ceva pretenții de cultură.

Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici în speranța că arădenii valoroși care au mai rămas pe aici se trezesc în cele din urmă și pun piciorul în prag.

În pragul care te duce spre cultură, nu spre banii obținuți cu ochii aplecați…

Citește și:

Centrul Cultural Județean Arad a sărbătorit 25 de ani de activitate. Aniversarea, între bilanț cultural și prezențe politice