Recunosc, măcar atât să fac, că mitingul-protest al lui Liviu Dragnea, la concurență oarecum ciudată cu Bucharest Pride, nu a reușit să-mi trezească nici interesul, nici curiozitatea, înțelegerea mea fiind absolut satisfăcută de bancul născut – ce să faci, românul înainte de a fi poet, este umorist – la repezeală, precum un fenomen straniu de combustie internă.

Se zice că tatăl bucureștean îl întreabă sâmbăta care a trecut pe fiul său care se pregătește vizibil intens de plecare: Unde te duci fiule? La miting, răspunde acesta plin de importanță. Tatăl, după ce se gândește un pic, îi răspunde: Sper că ești gay!

De fapt, am impresia că cei adunați în fața clădirii guvernului ambalată în tricolor, dincolo de mici și bere, nu prea știau pentru ce s-au adunat ei acolo, așa cum a dat de înțeles și Liviu în cuvântarea sa prin care a schițat proiectul de țară ca în codru: pentru el sau pentru Simona Halep.

Câștigătoarea primului Grand Slam din carieră, micuța tenismană – care atunci când câștigă este revendicată de o țară întreagă, ca atunci când pierde să fie renegată tot așa -, a încurcat socotelile lui Liviu, devenind de la tribuna protestului organizat impecabil după modelul Marelui Cârmaci – minus gunoaiele rămase după ei –, adevărata vedetă a manifestației, astfel încât cei mai mulți nu mai știau dacă au venit s-o scape pe ea de pușcărie sau pe Liviu.

Absența celor 1500 – mai precis, mult peste 1700, așa cum ne asigura într-o postare dumnul Tripa – de pesediști duși la București din Arad nu s-a prea simțit în orașul de pe malul Muresului, a și plouat, e drept, toată ziua, iar în astfel de momente arădeanul mediu se ia după Dani Dascălu, privindu-și la nesfârșit șlarfii prin reflexiile sticlei de bere.

Cu atât mai mult cu cât săptămâna care a trecut a stat în umbra regenerării urbane a Micălăcii – o comună mare unită cu Aradul doar după primul război mondial – care n-a fost niciodată oraș, în ciuda blocurilor plantate acolo de comuniști. E o problemă totuși cu această regenerare care nu se știe exact cât costă, varianta primarului fiind de 5 milioane de euroi, în timp ce Doamna Pistru de la Apă și Canal vorbește de lângă Domnul Bănățean de cincizeci de milioane.

Lucrurile s-au clarificat până la urmă, Falcă vorbind în Micălaca de fondurile pentru ei, valoarea totală a investiției fiind de 50, așa cum bine a știut Doamna Pistru de la Apă-Canal.

Ceea ce nu se înțelege în continuare este scopul acestei regenerări urbane, țintită din câte se pare să ascundă banii aceștia frumușei prin cartiere, clădirile istorice din centru fiind condamnate în continuare la degradarea finală.

Nu chiar toate însă, uite, de exemplu, Palatul Cultural – construit original ca mausoleu dedicat celor 13 generali revoluționari executați aici – este în prag de finisare, eternul Tehnodomus, sacrificând UTA, a optat pentru cultură, terminând cu o întârziere de nebăgat în seamă renovarea Palatului.

Palat care găzduiește un muzeu, o sală de concerte și adunări de partid și alte evenimente mai puțin însemnate.

Directorul de când ne știm al muzeului, Domnul Peter Hügel, și-a anunțat demisia în acest moment festiv și de cumpănă în același timp.

Ceea ce nu știm sigur sunt motivele din spatele gestului său, având în vedere că a rămas în ultima vreme singurul profesionist calificat și competent la conducerea unei institutii de cultură din Arad, această mare Micălaca, cum zice Domnul Medeleanu, ușurându-ne astfel și  răspunsul la întrebarea pe care ne-o punem unii dintre noi: de ce începe Ghiță Falcă ascunderea milioanelor în Micălaca?

Răspunsul, chiar dacă pare mai dificil, e la vedere, iar în acest punct se unesc evenimentele de la Arad, atâtea câte sunt, cu marile manifestații, din ce în ce mai multe, de la București.

Este vorba până la urmă de realizarea visului lui Ceaușescu, de împlinirea visului milenar al omenirii din cele mai vechi timpuri: apariția omului nou, al activistului politic global postmodern.

Îndiferent de unde ar fi, el, omul acesta nou, activistul global postmodern are câteva trăsăsturi care îl diferențiează de predecesori: lideri de orice fel, oameni care se puneau în fruntea puhoiului care se îndrepta într-o anumită direcție, contează mai puțin care.

Spre deosebire de aceia, care se mai pricepeau la câte ceva: activistul nou nu se pricepe la nimic, dar cel mai puțin se pricepe la ce este pus să facă.

Exemplarul absolut pare că s-a întrupat tocmai la noi, România intrând astfel în plutonul fruntaș al evoluției globale din zilele noastre: Viorica Dăncilă, prim-ministru al României de ceva timp, exemplificând perfect despre ce vorbim noi aicea.

Pusă să conducă treburile unei țări, Viorica nu ar fi în stare să conducă o oaie până la berbec și în general îți dă impresia că ar avea probleme să meargă singură până și la veceu.

Activistul nou este prin excelență o marionetă mișcată de cel care, precum soarta cea cruntă, mișcă lucrurile exclusiv în interes propriu, neavând nicio treabă cu interesele comunității în numele căreia vorbește.

Dragnea în cazul țării, Falcă la Arad, Viorica și ceilalți la București, Geanina Pistru și ceilalți la Arad. Adevărul este că noi, cei de la Arad, avem motive de bucurie, marionetele nostre fiind net superioare marionetelor cu care operează central Liviu Dragnea.

Chiar dacă nu fac ceva la care se pricep – în cazul lor întrebarea dacă se pricep la ceva este întotdeauna binevenită – ai noștri au mai făcut câte ceva la viața lor, au fost, de exemplu, vânzătoare sau ziariști obscuri gata mereu să trădeze pentru un ban în plus.

Pe undeva, ai noștri locali, spre deosebire de Viorica centrală, își urmăresc și ei scopurile lor în umbra interesului marelui om pe care îl servesc și îl parazitează în același timp.

Ajunsă prim ministru, Viorica Dăncilă a ajuns și la capăt de drum, în timp ce ai noștri abia au început escaladarea vârfurilor slugărniciei, Geanina stând la așteptare și numărând euroii lângă Domnul Bănățean, Doru Sinaci, venind puternic din urmă, de puțină vreme director la Biblioteca Județeană, gata să sară, din câte se zvonește, în postul vacantat prin demisia lui Peter Hügel.

Marea problemă, atât centrală cât și locală, chiar globală, este că în urma activistului de tip nou nu rămâne nimic, eventual doar gunoiul…

https://youtu.be/x8P1WOi2GXU