joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Încetinitorul de particule: Orașul nemișcat

    Aradul a dat prea puțini literați, oameni de cultură creativi, de primă linie. Pot fi numărați pe degetele unei singure mâini arădenii, indiferent de etnie, care au ajuns în elita literară-culturală a neamului lor fără să părăsească definitiv orașul.

    Au fost însă pe aici nenumărați jurnaliști de reală calitate care au încercat și pasul următor cu destul succes, bucurându-se pentru o scurtă perioadă de o anumită notorietate literară. Printre ei frații Károly, Alexandru și Josif, nuveliști, romancieri, autori de teatru între cele două războaie mondiale.
    Alexandru (Károly Sándor) a reușit chiar să fie tradus în română, romanul său, Etajul 500, apărând în ediție românească ultima oară în 1968. E un science-fiction interesant, original pe ici, pe colo. Cel de al doilea roman al său, Flacăra, nu s-a mai bucurat de succesul primului, fiind considerat de critica vremii plin de clișee și superficialități stilistice. Piesele sale în schimb au cunoscut un real succes în teatrele din jur (Arad, Timișoara, Oradea), cea mai cunoscută fiind Oaspetele căzut din cer, în timp ce piesa într-un act Tragedie pe malul mării a fost difuzată în românește și la TVR în 1963.
    În 1936, Károly elaborează un foarte interesant text publicistic, întitulat Metamorfoza Aradului, în care trece în revistă cei 17 ani de când orașul a devenit românesc. Interesul deosebit al textului constă în aprecierea că urbea nu s-a schimbat fundamental, rămănând la fel ca întotdeauna în ciuda administrației românești: comodă, leneșă, fără pretenții cultural-artistice prea mari, textual: ”nu există pe aici dorințe și voințe mari”.
    Dincolo de direcția schimbată a naționalismului dominant nu s-a produs nicio metamorfoză, orașul rămânând ceea ce a fost și înainte:„Primarii vorbesc mult și frumos, în conformitate cu tradiția, se delectează din când în când cu halbe mari de bere, fiind iubiți de oameni pentru politețea și simplitatea lor. Și în timp ce pe aici nu se schimbă nimic, Timișoara devine pe nesimțite un mare oraș. Chiar dacă în centru asfaltu-i acceptabil, în cartiere te pierzi în glod sau praf, depinde de vreme, iar despre noul Abator sau Pavilionul Comercial se vorbește în continuare, ca pe vremuri, fără să se întreprindă nimic. Am avut un primar foarte capabil în persoana lui Dr. Cornel Luțai, dar a plecat repede datorită jocurilor politicii. El a realizat bulevardul până la gară, a preluat cinematografele, a creat parcuri, nemaivorbind de proiectele sale rămase în sertar. Dr. Alexa Botioc a modernizat ceva la ștrand iar Dr. Romul Cotieiu a achiziționat autobuze noi pentru oraș. Numai că Regionala de Căi Ferate a fost mutată la Timișoara, pleacă și Uzina Astra la Brașov, industria și comerțul bat pasul pe loc. …În avantajul orașului să spunem că șomajul este destul de redus, săracii sunt în număr mai mic ca în alte orașe, costul vieții fiind cu 30% mai scăzut ca în Timișoara sau la Cluj.”

    gara-arad-interbelicc483

    Față de ce vedem în zilele noastre, sunt, totuși, ceva diferențe esențiale: primarii sunt apreciați la modul general ca populari și bine crescuți chiar dacă nu toți reușesc să întreprindă ceva important pentru oraș. Să reținem că suntem în 1936, încă în criză dar înaintea marilor convulsii politice care desființează democrația incipientă a României interbelice.
    Corupția nu este o problemă pentru publicist. Nu pentru că nu ar fi existat, ci datorită faptului că era receptată ca ceva normal, cei din vârf având privilegiul considerat firesc de cei mulți să se-nfrupte din avuția publică, o mentalitate care încă domină, schimbarea desfășurându-se, cum se spune, chiar acum, sub ochii noștri.
    E diferit și traiul relativ bun al arădenilor față de marile orașe din jur. Autorul explică la început această bună-stare relativă prin caracterul agrar, un centru tradițional al cerealelor și creșterii animalelor, predominant al urbei, prin lipsa de pretenții a arădeanului și prin existența micilor gospodării de tip rural care înconjoară de fapt orașul.
    Este cât se poate de evident momentul surprins de Károly în ceea ce privește rămânerea în urmă față de Timișoara. Obiectivele de importanță strategică sunt mutate din oraș – într-adevăr, industria aeronautică dezvoltată la Astra în primele două decenii ale secolului a fost mutată la Brașov, punând astfel bazele IAR – singura achiziție mai importantă fiind apariția industriei textile datorată baronului Neumann, o ramură nu neapărat strategică, având însă avantajul că oferea locuri de muncă atât pentru bărbați cât și pentru femei.
    Și încă ceva: aproape toți primarii erau doctori, nu neapărat științific, ci datorită studiilor juridice, considerate esențiale pentru a lucra în administrația de vârf. Situația se va schimba în 1938, odată cu trecerea la dictatura regală, urmată de scurtul regim legionar și terminată cu dictatura lui Antonescu. În această perioadă de șapte ani, primarii și prefecții fiind promovați strict politic, nu de rareori având grade militare. Despre perioada care a urmat după aceea nici nu mai are rost să vorbim.

    1513___arad_centru_1940

    Am ținut să readuc această descriere în atenția concitadinilor mei gândindu-mă la binefacerile învățăturilor istoriei adevărate – nu confecționate! – intenționând să le ofer un reper înaintea potopului electoral din acest an.
    Cum lesne se poate observa, comparația nu ne avantajează: ultimii juriști primari ai Aradului au fost Silviu Rațiu și Titu Gheorghiof, acum 25 de ani, ultimul primar bine crescut, acum 20 de ani, cel care a fost Cristi Moisescu, odihnească-se în pace, iar ultimul primar arădean important și prin activitatea sa de dinainte, acum 12 ani, un altul plecat întru veșnicie: inginerul-pastor, Dorel Popa.
    Altfel, orașul e din ce în ce mai mult în urma Timișoarei, cu diferența că traiul de pe aici nu este cu nimic mai ieftin ca în majoritatea orașelor din jur.
    Ultimele cifre chiar par să ne spună: dimpotrivă!

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

      • Da, așa-i, numai că, spre deosebire de aur și alte asemenea necesități de bază, bursa cuvintelor funcționează invers: sunt cu atât mai bine plătite cu cât sunt mai multe – cuvântul cel mai bine plătit fiind gargara interminabilă de la TV, Parlament și alte asemenea instituții de pierzanie – și își pierd valoarea pe măsură ce se împuținează.
        E pervers, dar funcționează: nu contează cine ești, de ce ești în stare, contează cât de mult și cât de tare vorbești…

        0 voturi
        +1
        -1

    Scrie un comentariu

    7 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.