Revenim la Arad, chiar dacă, după unele surse, poimâine începe războiul în Ucraina, măcar atât, aici la noi e liniște și pace, zâmbete voluptoase pe FB, până și Ghiță al nostru a înțeles că vremea lui e pe terminate, așa că se fotografiază pe Facebook mai mereu alături de fiică-sa.
E aici o întreagă șmecherie, chiar dacă, conform unor reguli, nu e frumos să te folosești de minori și cu atât mai puțin de minore ca să îți faci ție imagine mai bună. Numai că aceste reguli pot fi încălcate în vremuri de război, nu-i așa, exact cum face și SUA, încercând să pară mai parșivă și mai dată naibii decât Rusia.
Cu rușii este o altă treabă, acum, cum am promis, rămânem la Arad, nu de alta, dar am ajuns din nou pe ecranele naționale.

Nu de bine, desigur, este un specific local de o vreme să apărem, noi arădenii și Aradul, pe teveurile nației în postura de „așa nu”, asta ca să nu îi supărăm pe ceilalți, dați exemple negative din imemoriale timpuri. Cu Ghiță la Antena 3 ne-am obișnuit deja, e păcat totuși că prin el lumea ajunge să creadă că la Arad se vorbește o altă limbă, una asemănătoare cu cea pe care ar vorbi-o un extraterestru ajuns pe Pământ, după cursuri rapide de limba română, direct în Oltenia.
În consecință, nu știu dacă ați observat, de o vreme avem două primării în Arad. Una aleasă, reprezentată de Călin Bibarț și alta numită, susținută prin delegație de Lazăr Faur. Cel din urmă, omul vorbitorului de la Antena 3, face și drege, el are banii, el discută cu UTA, el ne spune ce și cum va fi cu Cetatea, eventual prin celălalt delegat de Antena 3, Sergiu Bîlcea. Lui Bibi îi rămâne restul, adică figurația, gesticulația fără miză și importanță. Ronduri de seară, pomi de Crăciun de plastic, discuții la TV cu Cristi Varjasi, poante de prost gust pe FB și altele de acest gen.
Ultima însă, cea care a ajuns pe ecranele nației, este mai mult decât simplu prost gust. Este și o dovadă a totalei incompetențe, a lipsei absolute de înțelegere cu privire rostul unui primar, al unui funcționar public în general. Fără să mai vorbim de minima empatie necesară în astfel de funcții.
Și ca să înțelegeți despre ce vorbesc, vă povestesc pățania mea de duminică și care mă roade de atunci.

Stăteam la rând la casă la Lidl, în fața mea un om al străzii, ca să folosesc expresia administrativă arădeană. Un nenorocit bătut de soartă, aș zice eu, un bărbat mâncat de vreme, în haine sintetice la mâna a doua sau a nu se știe câtelea. Nu era cu cărucior, avea toate cumpărăturile în cele două mâini, în cea dreaptă, un flacon de plastic cu bere, în cea stângă o pungă de nailon care conținea pește congelat, cum am descoperit mai târziu. Pe moment eram ocupat cu ale mele, tocmai corespondam cu cineva pe Messenger, așa că nu mi-am dat seama că omul nu avea bani destui, punga cu pește congelat fiind reținută de casieră, el plecând doar cu flaconul de bere.
În ultima instanță, în timp ce îmi plăteam cumpărăturile, am întrebat-o pe casieră: de ce nu a luat și punga? Fiindcă nu avea bani destui, a ridicat ea din umăr oarecum încurcată. N-am mai zis nimic, mi-a trecut prin minte că puteam eu să plătesc diferența și în timp ce îmi împingeam căruciorul spre mașină, mă tot uitam după om. Nu l-am mai văzut, oricum momentul trecuse. Cert este că nici eu, dar nimeni dintre cei care stăteau la coadă și care puteau să sesizeze momentul, nu a făcut singurul gest care se impunea în acel moment. Probabil îi lipseau câțiva lei pentru mâncarea de duminică, dar asta este, un nenorocit, un om al străzii, un cerșetor bețiv, nu ne încurcăm cu el.
Iar această atitudine generalizată s-a văzut exprimată și în modul în care primăria lui Bibi, în ton cu vremea, folosindu-se de Poliția Locală, a prezentat la începutul săptămânii trecute situația oamenilor străzii din Arad.

O atitudine fără cea mai mică înțelegere pentru nenorociții aceștia, un discurs pompos și rece în care ei sunt tratați cu toții, de a valma, ca o problemă care trebuie rezolvată prin mijloace de forță. Fără cea mai mică urmă de compasiune și înțelegere și dorință de a-i ajuta. Nu neapărat să devină altfel de cum sunt, fiindcă asta în multe cazuri deja este imposibil, ci doar așa cum ne învață viața și credința creștină de care facem atâta caz în alte ocazii.
Eu nici acum, când scriu aceste gânduri nu mă simt împăcat cu lipsa mea de atenție, cu ocazia ratată să ajut un om care avea nevoie de ajutor. Conducerea orașului în care locuiesc însă încearcă să mă consoleze, să-mi spună că problema acestor nenorociți nu este una existențială-socială, existentă de când îi lumea, ci una de ordine și administrație, de competența Poliției Locale.
Desigur, nu va reuși, părerea de rău rămâne.
Să fii uman înseamnă înainte de toate să ai compasiune pentru toți cei care au ajuns, indiferent cum, din propria vină sau doar din cauza circumstanțelor nefavorabile, demni de milă. Și de ajutor.
Dacă ești incapabil de acest sentiment elementar, mai bine îți vezi de treabă, nu te da reprezentantul oamenilor care așteaptă de la tine cu totul altceva.
Cel puțin cei care gândesc până la capăt și înțeleg că în fața acelui Dumnezeu atât de invocat există doar o singură categorie de oameni: cei păcătoși așteptând mântuirea…