Prin anii nouăzeci, jurnaliștii puteau intra în Palatul Administrativ fără să fie bănuiți că sunt oamenii primarului sau ai președintelui județului Arad, eventual ai prefectului, având în vedere că pe atunci toți stăteau pe acolo.

Nu se născuse încă ideea că jurnalistul este un fel de țuțer de lux al celor care s-au betonat precum nevasta Meșterului Manole în puterea obținută prin laboratoarele obscure ale partidelor, respectiv la întâlniri de taină cu oamenii puternici, adică cu bani mulți, ai locului.

Dimpotrivă, politicienii, indiferent de unde veneau, din fostele structuri de partid, din valul celor care au ieșit în Decembrie pe străzi sau pur și simplu s-au lipit și ei de partidele nou formate în Ianuarie `90, aveau un respect circumspect și o grijă specială pentru jurnaliști, mai ales pentru cei despre care știau că se iau în serios și nu pot fi cumpărați cu câteva fursecuri și un Prigat de portocale.

La Cristi Moisescu puteai intra fără să bați la ușă, te lua în brațe de cum te vedea, cu un zâmbet larg și sugubăț  pe fața-i de satir binevoitor, încât dacă până atunci erai în dubiu, din aceea clipă te convingeai pe veci că ai făcut cea mai bună alegere cu jurnalismul.

Într-una din vizitele mele de la începutul mandatului său de primar, am observat în minusculul hol care te ducea în biroul său o tânără scoasă parcă din filmele americane din anii patruzeci-cincizeci – perioada de glorie a filmului noir – o prezență puternică și totuși absentă care întruchipa oarecum provincial ideea secretarei marcate de secretele pe care le păstrează și le apără chiar și cu prețul vieții.

Degeaba încercai să-i prinzi privirea, poseda deja tehnica aceea instinctivă a servitorului absolut de a privi exact acolo unde nu te aflai tu, dar niciodată în ochii tăi. Avea și schița aceea de zâmbet fals care se adresează situației și nu ție.

La ieșire am aruncat încă o privire în direcția ei, i-am spus și la revedere din mers, observând tehnica perfectă cu care a reacționat fără să se implice și făcând clar în același timp că vizita mea este pentru ea ceva care există doar în imaginația mea, problemele, sarcinile ei așezând-o într-o lume în care eu nu voi intra niciodată.

Era chiar interesantă pentru o privire masculină, numai din rotunjimi, fără însă să aibă măcar o boare din misterul acela feminin care te face ca pentru câteva clipe după întâlnire să învârți prin imaginație gânduri pe care, în cele mai multe cazuri – încă nu se știa cum e cu manelele – le păstrezi doar pentru tine.

Am aflat totul, adică mai nimic, despre ea în scurt timp – cum vă spuneam eram jurnalist și mă luam în serios pe vremea aceea –, nimic interesant, nimic picant: e una dintre „surorile” lui Cristi, măcar așa poate fi sigur de o treabă, opinau „cunoscătorii”.

Am mai văzut-o din când în când și în anii care au urmat – ultimul primar la care intrai neanunțat dacă erai jurnalist cunoscut a fost Popa –, dar niciodată nu a dat impresia că ne-am fi cunoscut înainte, trecea pe lângă tine pe coridor sau pe vreun hol de parcă erai o masă sau un dulap care a fost mișcat oarecum neașteptat și acum ea trebuie să-și schimbe ruta din cauza ta în munca ei neostoită pentru binele comunității.

Fără să-mi pese prea mult, mi-a devenit evident cu timpul că este o alcoolică a muncii și a sarcinii, asta fiind și atuul ei datorită căruia a reușit să consume trei primari și jumătate – pe Branc îl pun cu jumătate –, cu toate acestea, la venirea lui Falcă, am avut așa o bănuială că va fi înlocuită.

Văzând că rezistă, am început să gândesc nițel mai departe, realizând că prima mea impresie a fost corectă: probabil Doamna Constanța-Lilioara Stepănescu este întruchiparea absolută la Arad a secretarei perfecte, așa cum apare ea în literatura de specialitate și în filmele făcute la grămadă la Hollywood.

Discretă, aproape invizibilă, deținătoarea tuturor cunoștințelor și secretelor șefului, cu timpul devine indispensabilă, mai mult decât atât, rolurile se schimbă pe nesimțite, șeful având, pe lângă o teamă și reținere aproape inexplicabile, încredere oarbă, și la fel de disperată, lăsând astfel totul în seama ei.

Calitățile ei devin în timp aproape de neatins pentru un om obișnuit: ascultă și tace, face lucruri importante, chiar decisive, când nimeni nu o bagă în seamă, nu are nevoie de laude și cuvinte mieroase, știe exact valoarea fiecărui lucru sau gest și, desigur, al fiecărui om care îi iese în cale, iar cu timpul realizează că a devenit deținătoarea unei puteri de care se va folosi tot așa: discret, dar hotărâtă, fără sentimente și romantisme inutile, doar sarcina și avantajul puterii unei femei care, fără să țipe, fără să gesticuleze, fără să facă demonstrații inutile, fără acele istericale aiurea atribuite genului ei, controlează totul și pe toți, în frunte cu cel pe care îl servește.

Și pentru că vorbim despre o credincioasă, să le spunem celor care nu le prea au cu textele sfinte – secretarul mitic este de fapt păstrătorul acestor texte – că problema atât de prezentă pe FB, cu cine s-a însurat Cain după ce l-a mătrășit pe Abel, nu există de fapt.

Conform tradiției mistice iudaice, prima soție a lui Adam nu a fost Eva, ci Lilith.

Ea a fost creată de Dumnezeu la fel și împreună cu Adam, din lut, fiind de aceea egală lui în toate, fapt care explică de ce l-a părăsit pe acesta plictisită pentru că, ca tot bărbatul idiot, Adam cerșea mereu recunoștiință și admirație, subordonare și servicii necondiționate și nelimitate din partea ei.

De atunci, cum spune tradiția, femeile se împart în două categorii: Eve, cele subordonate și credincioase, preocupate doar de casa și binele omului lor, a copiilor și femei tip Lilith: supuse doar de fațadă, având conștiința lor de egale dacă nu superioare bărbatului, hotărâre, voință și scopuri proprii, chiar dacă ascunse de masculul care se vrea macho în orice moment și din această cauză este mereu nemulțumit și pus pe demonstrații și gesticulații fără sens.

Bărbatul se simte foarte bine cu Eva o vreme, se distrează și se prostește cu ea, dar devine cu adevărat puternic, cu adevărat bărbat, doar dacă o are în spate pe Lilith.

Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de el, Lilith nu are nicio grijă sau responsabilitate morală.

Face ce știe ea mai bine: își urmărește propriile țeluri făcându-se că îl servește, iar în cele din urmă vine și satisfacția finală atunci când el se prăbușește de pe tronul imaginar clădit din orgoliu, pe care s-a așezat susținut tot de ea sau se face de râs în momentul în care lumea, în cele din urmă, își dă seama că regele este gol.

Și așa a fost de la început.