Mi-a venit așa, într-o doară.

De fapt nu este chiar exact: mă gândeam la semnificația gestului prin care administrația  arădeană își bate joc de Teatrul Vechi.

Și mă mai gândeam dacă 1900 sau 2000 sunt ultimii ani din secolul trecut, eventual primii din cel nou, iar în cazul lui 2000, chiar al mileniului.

Nu că ar fi foarte important sau greu de stabilit, mai mult așa în timp ce meditam la decăderea orașului din ultimele două decenii. Una cât se poate de evidentă, indiferent de textele de duzină pe care le elaborează cei chemați și votați să ne administreze, pendulând elegant între diferitele forme ale analfabetismului. Că una e să nu simți când se scrie cu doi sau trei de „i” copilul sau să crezi că poți fi doctor în istorie sau comunicare fără să vorbești măcar o limbă pe lângă cea maternă vorbită și ea aproximativ.

Am zis, să trecem, am scris deja și așa prea mult, îmi consum timpul de pomană cu descrierea gesticulației goale ale personajelor care de vreo 16 ani pot fi reduse la unul singur. Să-l numim păpușarul cu un singur „i”.

Mai bine să le luăm la rând, să facem o listă cu ceea ce ni se spune și realitatea cruntă de după.

Chiar dacă pandemia e încă aici, afară e frumos, primăvara bate la ușă, ce ar putea fi mai de folos, acum la început de nou deceniu, decât trecerea în revistă ale celor ce se puteau face la Arad fără eforturi deosebite, doar cu un pic de pricepere și bunăvoință, și ce s-a făcut de fapt.

Începem cu pistele de bicicletă.

Aradul a fost un oraș al bicicletelor, până pe la mijlocul anilor nouăzeci parcările de la marile întreprinderi erau pentru biciclete, nu pentru mașini. La ora actuală, cu tot tam-tamul din vremea respectivă, s-au băgat bani frumoși – 6 milioane de euro, cică – în așa-numitele piste pentru bicicliști, dar în Arad, în zonele centrale cel puțin, nu se mai poate circula cu bicicleta. Mașinile parcate de-a valma fac imposibilă circulația fluentă și în siguranță cu „bițoagla”.

Ajungem firesc, astfel la parcări. Cele multe promise și nerealizate. Că or fi subterane sau etajate, contează mai puțin, ceea ce se vede că ele sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire. Vă mai aduceți aminte, poate, de ultima inițiativă civică de succes din Arad, aceea care i-a scos în față pe Sergiu Vlad și Sebastian Bulumac, cea pentru păstrarea parcului Eminescu, acolo unde, în prelungirea pasarelei spre infinit, se preconiza o parcare subterană.

Pasarela aceea care duce de nicăieri spre niciunde ar putea fi chiar un simbol al neputinței administrative arădene. Numai că sunt altele care concurează cu succes la acest titlu.

Cetatea lăsată de decenii în paragină, ștrandul – odată cel mai mare și cel mai popular pe un fluviu din țară – adus la nivelul unei bălării cu birturi, fără să mai vorbim de Trei Insule, odată o adevărată oază pentru arădenii care doreau în natură fără să se ducă la dracu-n praznic.

De altfel, pentru marii lideri de astăzi, cam veniți pe aici de niciunde, le spun că până și în anii cei mai crunți ai socialismului biruitor, arădeanul neaoș avea bărcuța sa, fie cu motor, fie cu vâsle, făcând naveta pe Mureș până la Trei Insule și înapoi. Mai nou vezi bărci pe Mureș doar dacă cei vechi și bătrâni mai organizează câte un eveniment de aducere aminte.

Revenind în oraș, dăm de inima catastrofei.

Clădirile istorice, cu mici excepții, sunt lăsate în paragină, ba mai mult, demolate, cum s-a întâmplat cu Baia turcească sau hanul Mielul Negru. Centrul Vechi, zona sinagogilor, arată jalnic, prima stradă principală a Aradului – acolo unde nu demult Bibi a făcut un rond de seară fără să știe unde se află – desfundată și năpădită de tot felul de „investitori” imobiliari care transformă vechile clădiri în cutiuțe de beton.

Corsoul istoric nu mai există, vitrinele de acolo descoperind golul de după ele în ciuda afișelor de doi lei cu care se încearcă mascarea golului. Niciun magazin mai deosebit, așa cum găsești în toate orașele un pic mai la vest, doar gogoșerii și case de schimb valutar. Zona pietonală, tot așa, o banalitate deja până și în marile orașe din România, nu există de fapt, strada Mețianu fiind o bătaie de joc la adresa ideii în ciuda reclamei istorice recondiționate de la început.

În plin centru sunt zone în paragină care își așteaptă investitorul, colțul de pe Alexandrescu sau terenul de lângă Pădurice fiind exemplele cele mai eclatante.

Dacă facem abstracție de renovarea Palatului Cultural și de încercare de restaurare a teatrului care se va termina, probabil, atunci când pe stadionul UTA va fi și gazon, nu doar iarbă de tăpșan, nimic, doar supermarketuri aruncate deja în fiecare colț, în fond de acolo iese banul și nici nu te costă nimic.

Ne oprim aici, nu de alta, dar continuând s-ar putea să ne piară cheful de tot.

Imaginea este și așa cutremurătoare: după 20 de ani – cam de atunci ne administrează cei care au ieșit de sub pelerina lui Ghiță Falcă – Aradul se duce de râpă, pierzându-și încet dar sigur farmecul și dinamismul care l-au caracterizat de la început.

Nu este nicio exagerare: Aradul pe care l-am cunoscut eu acum cincizeci de ani nu mai există. Asta ca să nu mai vorbim de Aradul interbelic sau cel de la începutul secolului trecut, un adevărat centru al difuzării tehnologiilor noi și al modului de viață liniștit și îndestulat.

Avem în schimb o problemă: cât ne mai lăsăm fraieriți de cei care nu sunt în stare de nimica, doar să ne arunce praf în ochi în timp ce se îmbogățesc pe banii noștri.