Cam asta ar fi sinteza săptămânii trecute.

Ioțcu iese pe purtare bună de la pușcărie, apele se retrag fiindcă așa e felul lor, iar Gheorghe Falcă pleacă fiindcă chiar cu gândul acesta a venit.

Îmi aduc aminte de începutul anilor 2000.

Eram într-una din acele perioade în care mă retrăsesem în învățământ, jurnalismul oferind din ce în ce mai puțin, noua clasă politică în formare făcând eforturi evidente să pună mâna pe presă și să-i închidă gura. Anii nouăzeci, ani de libertate și efervescență, erau duși de mult, lucrurile începeau să se așeze. Nu tocmai cum speram cu un deceniu în urmă. Dimpotrivă, era evident că noua clasă politică în formare habar nu are ce înseamnă politica democratică de tip occidental, dar se simte legitimă fiindcă nu provine direct din eșalonul secund al PCR-ului chiar dacă i-a preluat pe șest spiritul și modul de operare.

Nu țineam de nimeni și de nimic, eram de capul meu într-un oraș care tocmai își pierdea capul, aveam timp și stare să observ și să judec fenomenele în desfășurare.

Aici, la Arad – occidentul, prezent dintotdeauna mai intens prin neoprotestanți și bișnița cu sârbii și italienii -, atmosfera era de dreapta, mai precis de ce credeau cei de atunci că este dreapta politică. Pentru că aceste distincții teoretice, de doctrină, n-au contat pe aici vreodată, important era să meargă afacerile și să ne simțim bine atunci când ne vedem la o cafea sau pe o terasă la ștrand.

Gheorghe Falcă sosise nu de mult în oraș, dar era pe cea mai bună cale să devină unul dintre cei mai puternici lideri politici. Partidul său, PD-ul băsescian, era în creștere, ceilalți tineri politicieni locali prea încrezători în importanța lor și nepregătiți pentru confruntările gata să înceapă.

Lupta a fost scurtă și decisivă. Adversari precum Tibi Dekany sau Claudiu Cristea au fost eliminați pe nesimțite, ceilalți nici nu mai contau în situația în care Falcă a reușit să obțină dintr-o singură mișcare atât susținerea neoprotestanților cât și al celui mai puternic politician local al momentului.

Marele avantaj al lui Gheorghe Falcă în acești ani de început a fost ceva ce la prima vedere părea un handicap, el însă a reușit să-l transforme în marele său avantaj: faptul că nu era arădean. Inteligent și lipsit de scrupule, a înțeles pe loc că nu se poate baza decât pe oameni ca și el: nearădeni, provinciali care îl vor servi fără crâcnire ca mulțumire pentru faptul că i-a înălțat la nivelul la care ei nici nu visau măcar.

Primii lui aliați și oameni de execuție au fost Ioțcu și Igaș, ajungând să formeze pe la sfârșitul primului deceniu din acest secol și mileniu un triumvirat care, completat cu Cionca, efectiv a preluat puterea din mâna arădenilor, oamenii tranziției, intelectuali provinciali, dar cu pretenții de cultură și rafinament, din anii nouăzeci, precum Moisescu, Neamț sau cei amintiți mai sus, ajungând cu toții foarte repede la periferia vieții politice arădene.

Mecanismul a funcționat perfect, nu e o întâmplare că toți cei care s-au învârtit și se învârt încă o scurtă vreme în jurul lui Falcă sunt aproape fără excepție nearădeni, din județ în cel mai bun caz, dar chiar și mai de departe. Mecanismul a fost chiar perfecționat, mergând în continuare pe ideea că nimeni nu este de neînlocuit în afara șefului suprem, puținele și tardivele dizidențe, precum Pistru, soțul, dar nu și soția, demonstrând nivelul de dependență și obediență atins în partidul local și personal al lui Falcă, foarte asemănător cu cel care funcționa la nivelul activiștilor de partid de dinainte de 1989.

Cei care nu au înțeles asta, încercând să joace pe cont propriu au pățit precum primii doi, Ioțcu și Igaș, fiind eliminați fără pardon, chiar dacă au ajuns până atunci, sub aripa protectoare a șefului, la înălțimi la care se credeau de neatins. Național-liberalii, după unirea cu democrat-liberalii lui Falcă, au fost înghițiți cu fulgi cu tot, așa cum a simțit pe propria piele domnul Adrian Țolea.

Chiar dacă asta nu cadra nici cu liberalismul, nici cu democrația, vorbe goale pentru un om care este hotărât să ajungă în frunte cu orice preț.

Însă acum, la încheierea domniei lui Gheorghe Falcă peste Arad – să nu creadă nimeni ca poate stăpâni de la Bruxelles șoriceii care abia așteaptă să plece pisica -, putem trage concluziile: dacă cineva mai are dubii, iată cauzele pentru care Aradul, în ultimii 15 ani, a regenerat continuu degenerarea, pierzând de fiecare dată cursa în favoarea altor orașe vecine și prietene.

Cu o conducere nepregătită și submediocră, lipsită de dimensiune culturală și perspectivă, străină de oraș și de spiritul său, dresată de un lider autoritar și preocupat doar de propria sa carieră și bunăstare, bine că a mai rămas ceva de el. Nu știu ce se poate salva, dar dacă populația orașului nu va învăța nimic din asta, folositor la alegerile locale de la anul, degenerarea va continua până la tragedie. Cei care rămân în urma lui Falcă, servitorii săi de fapt, nu au capacitatea să întoarcă orașul din mersul său spre dezastru.

În ceea ce îl privește pe noul deputat european, cariera sa politică a ajuns la vârf. Calitățile sale care au adus un oraș la sapă de lemn, nu-i vor fi de folosință la Bruxelles și cu atât mai puțin în guvernul României, acolo unde speră el din cele mai vechi timpuri să ajungă.

Iar ca să ne rămână în minte cu cine am avut de-a face, să vă reamintesc ce a răspuns acum câteva zile la o observație de pe FB cu privire la zonele inundate ale orașului, o problemă nerezolvată de el și de ai lui în cei 20 de ani de dominație neîntreruptă: „apele se vor retrage.”

Este un exemplu și exemplar perfect pentru principiul lui Peter, cel care susține că fiecare urcă pe scara ierarhică până ajunge la nivelul maxim al incompetenței sale…