Sau nici măcar…

Mai ales acum după înfrângerea rușinoasă, fără drept de apel, în fața Rapidulețului lui Mutu. Și după ce galeria vestită în toată țara a UTA-ei a fost făcută rasistă, xenofobă de clubul din București. Și chiar dacă acest atac a fost o parte preliminară a războiului de pe stadionul arhiplin de sâmbăta.
În zilele acestea lucrez la un text pentru o revistă care scoate o ediție tematică cu orașele importante din Ardeal. Deja faptul că mi-a oferit șansa să scriu despre Arad mi s-a părut atunci de bun augur. Apucându-mă de treabă, încercând să trec în revistă cu ce m-aș putea lăuda eu acum ca arădean, bună-dispoziția de la început s-a cam dispersat rapid. Totuși, vă mărturisesc acum și aici, până la urmă am optat și eu, chiar dacă nu sunt un fan oficial, pentru UTA.
Nu este totuși nicio exagerare, mai nou Aradul nu este cunoscut pentru uzinele sale unice în țară, cu atât mai puțin pentru Filarmonica sa care s-a născut în la începutul secolului XIX, fără să mai vorbim de teatrele sale – marionetele fiind și ele unice -, nici măcar „ocico” nu mai este ce a fost, așadar, parafrazez titlul, se pare că, într-adevăr, doar UTA rămâne.

Constatarea este ilustrată plenar, printre altele, de prezența la meciurile importante, cu mic cu mare, cu cățel și purcel, a celor care, cică, sunt importanți pentru orașul nostru. De politicieni vorbim desigur, în frunte cu cel mare, cel care poate fi bănuit de multe, dar nu și de lipsa inteligenței viclene care se manifestă în susținerea propriului interes. Era încă primar când și-a dat seama că într-un oraș care se golește de substanță este nevoie de un simbol în jurul căruia se vor grupa toți cei care altfel ar face demonstrații în fața primăriei. A găsit omul potrivit, cel care, numai el știe cum, a resuscitat UTA din moarte clinică, reușind să o aducă acolo unde este acum, chiar dacă în acest moment miza este salvarea de la retrogradare din Liga1.

Asta chiar dacă banii pentru UTA pot fi însușiți mult mai greu de cei care îi dau, nu e vorba de studii de fezabilitate și alte asemenea comenzi infinite care se reîntorc negreșit la cel care dă banii din bugetul orașului. Nu, nu în bugetul orașului desigur, ci la cel care decide unde și cât.
La meciul UTA-Rapid a fost prezentă toată floarea cea vestită, în frunte cu primul om, alături de soție și de cei care îi pot mulțumi până la moarte că nu i-a lăsat să se piardă în banal și obișnuit, i-a scos în față, i-a făcut să fie cineva. Cu pălărie sau fără.
O baie de mulțime într-un stadion arhiplin, ce poate fi mai frumos decât atâta?

Rezultatul, oricum, contează mai puțin, adevăratul joc nu este pe teren, ci în birouri și alte spații cu grijă alese în care se decide soarta banului public. Că gazonul nici acum nu este ceea ce trebuie să fie, că de pe pereții stadionului cade vopseaua la nici trei ani, contează mai puțin. Ceea ce contează este că la stadion nimeni nu te întreabă de investiții și politicile culturale, toată lumea este bucuroasă, mai ales înainte de meci sau până când adversarii nu deschid scorul și se uită la tine cu bucurie și oarecum măgulit că aveți, măcar aici, gusturi și interese comune.
În fond și la urma urmei dacă undeva este adevărată afirmația din titlu, în mod sigur acolo și atunci este. Nu e ca la teatru sau la concert simfonic unde lumea este liniștită și aplaudă doar actorii sau muzicienii, iar tu, oricum ai face, treci în planul doi. Că doară nu te-ai dus acolo să te cobori la nivelul unor pensionari care vor să mai audă de Shakespeare și Mozart, nemaivorbind de copiii duși cu forța.

Pâine și circ, spune un vechi dicton, de asta ai auzit și tu, deci măcar circ să fie cât încape. Iar pentru asta un meci cu Rapidulețul, cu tine în loja principală este de neocolit. E atât de frumos să îi vezi pe fani înjurând arbitrul sau antrenorul, eventual galeria celorlalți, încât îți trece prin cap că cel mai bine ar fi ca politica să fie un mare stadion în care tu ești șeful galeriei. Dar nu unul ca la fotbal, agitat și urlând tot timpul slogane încurajatoare, ci cel din umbră, așa cum ești și acum, dar despre care cu toții știu că el este cel care contează de fapt.

Revenind la meciul de sâmbăta – în fond săptămâna trecută, dacă facem abstracție de vizita în parc a domnului cu pălărie, nu s-a mai întâmplat nimic demn de băgat în seamă -, este cât se poate de bine că o avem pe UTA, că în Arad s-a născut un sentiment caracteristic mai mult Angliei fotbalistice. Dar asta nu înlocuiește substanța, seva care se curge încet dar sigur din oraș.

Investițiile – chiar dacă se vorbește pe la colțuri de posibilitatea ca Skoda să își revină la Arad, nemaivorbind de parcul fotovoltaic de la Pilu -, întârzie, arădenii se mută mai spre vest, urmărind de acolo pe FB ce mai face UTA, singura realitate arădeană de care le-a părut rău atunci când au hotărât să plece din oraș.
Și totuși, poate că nu este deloc așa. Poate că nu ne uităm unde trebuie: de fapt evenimentul arădean al săptămânii trecute nu a fost meciul UTA-ei, ci câștigarea în premieră absolută pentru Arad a titlului de campioni naționali la dans sportiv, seniori1 latino de către perechea arădeană Andreea și Patrik Haizăr de la Școala de dans Royal Steps.
Pe bune…