„Vreau o lesbi pentru președinte. Vreau o persoană cu SIDA pentru președinte și vreau un homo pentru vicepreședinte și vreau pe cineva fără asigurare de sănătate și vreau pe cineva care a crescut într-un loc în care pământul este atât de saturat de deșeuri toxice încât nu are cum să scape de leucemie. Vreau un președinte care a avortat la șaisprezece ani și vreau un candidat care să nu fie cel mai mic dintre cele două rele și vreau un președinte care și-a pierdut ultimul iubit bolnav de SIDA, și să se vadă asta în ochii lui de fiecare dată când se duce la culcare gândindu-se la cum și-a ținut iubitul în brațe știind că este pe moarte. Vreau un președinte fără aer condiționat, un președinte care a stat la coadă la clinică, la ghișee, la biroul de asistență socială și a fost șomer și concediat și hărțuit sexual, agresat și deportat. Vreau pe cineva care și-a petrecut noaptea între morminte și i s-a ars o cruce pe gazon și a supraviețuit violului. Vreau pe cineva care a fost îndrăgostit și rănit, care respectă sexul, care a făcut greșeli și a învățat din ele. Vreau o negresă pentru președinte. Vreau pe cineva cu dinți stricați și cu atitudine, cineva care a mâncat acea mâncare mizeră de spital, cineva care se îmbracă pe invers și s-a drogat și a fost la terapie. Vreau pe cineva care a comis nesupunere civilă. Și vreau să știu de ce acest lucru nu este posibil. Vreau să știu de ce am început să acceptăm cândva, odată demult, că un președinte este întotdeauna un măscărici. Întotdeauna un curvar și niciodată o târfă. Întotdeauna un șef și niciodată un muncitor. Întotdeauna un mincinos, întotdeauna un hoț și niciodată prins.”

Textul, considerat un adevărat poem, a fost scris în 1992 de artista newyorkeză Zoe Leonard.

Era tocmai anul alegerilor prezidențiale în SUA pe care le-a câștigat Bill Clinton, iar o prietenă de a ei, poeta Eileen Myles (foto, jos), a hotărât să candideze „write-in” la campanie. E vorba de un aspect mai puțin cunoscut al sistemului electoral american: posibilitatea ca cineva care nu este pe buletinul vot să fie trecut acolo cu pixul de votantul care optează astfel. Nu e ceva complet fără șansă, la alegerile locale s-a întâmplat nu de puține ori ca astfel de candidați, trecuți cu pixul pe buletin în cabina de vot, să câștige locuri în forurile legislative pentru care concurau. Astfel, John F. Kennedy, în 1960, a câștigat în Illinois și Massachusetts fiind înscris în buletinele de acolo de către votanți.

Eileen Myles în 1992 era deja o poetă cunoscută și apreciată. Suntem în perioada tulburată de o adevărată epidemie SIDA, respectiv de conștientizarea realității dramatice cu care se confruntă oamenii, bărbați și femei laolaltă, care au o altă orientare sexuală decât cea considerată normală și acceptabilă. De atunci lucrurile s-au mai liniștit, chiar dacă chestiunea continuă mereu să tulbure apele în societățile în care politicienii se consideră a fi îndreptățiți să stabilească ei și numai ei diferența dintre bine și rău.

Poemul „I want a president”, de Zoe Leonard, a apărut cu această ocazie, la început fiind parte a campaniei, iar după o vreme apărând în diferite reviste literare, apropiate mișcării LGBT. Din ce în ce mai cunoscută în lumea de limbă engleză, în 2016, cu ocazia alegerilor la care, pentru prima oară, candida și Donald Trump, i s-a ridicat un fel de monument, fiind înscris pe un panou în The High Line, un parc suspendat din Manhattan, loc de socializare foarte iubit de newyorkezi și nu numai. Toate acestea pot fi observate în ilustrațiile articolului dedicate operei artistice a autoarei poemului.

Vă întrebați, poate, și ce-i cu asta?

Răspunsul este evident: în America copleșită de populismul – ne-am exprimat finuț – trumpist, poemul Zoei Leonard devine din ce în ce mai cunoscut și apreciat. În românește nu a fost tradus încă, așa că mi-am luat libertatea și am produs această traducere, pentru care îmi cer anticipat iertare.

Zoe Leonard, cea care îl consideră pe Donald Trump un fel de vedetă de divertisment – vezi măscăriciul din poem – , a spus nu de mult că astăzi nu ar fi scris așa poemul, dar asta nu înseamnă că își reproșează ceva. Pe atunci, acum treizeci de ani, altele erau la ordinea zilei, acum, desigur, ar insista pe problemele apărute între timp.

De altfel, asta a fost și ideea mea când am decis să traduc poemul în românește. Să arăt că nu toată SUA este fermecată de vraja mai mult decât îndoielnică a lui Donald Trump și a celor care s-au pus în slujba lui, în frunte cu de pe acum celebrul Elon Musk. Nu, cei care gândesc și simt în mod firesc și cinstit realizează aberația. La urma urmei e vorba de același lucru ca și acum treizeci de ani. De ce nu pot deveni președinți oameni ca noi toți: simpli și normali așa, eventual cu capul pe umeri, chiar deștepți și culți, fără dorințe aberante de putere și mărire, oameni care fac ceea ce ar trebui să facă un președinte din zilele noastre.

Să servească pe bune poporul care l-a ales.

Pe bune și în toate…

Citește și:

Oficial. Lista finală cu cei 11 candidați la alegerile prezidențiale, validată de BEC