E vorba chiar de multe. Pentru un orășel ca Aradul.
Încep cu prezentarea proiectului pentru candidatura la capitala culturală a Europei pentru 2021.
S-au scris multe, nu destule totuși. Tema e una sensibilă, oamenii au simțul conservării, nu se bagă dacă nu arde.
Mulți cred că nu. Unii chiar se bucură. În fond e ceva înălțător să candidezi. Care-i problema?
Tocmai asta e problema!

Transformarea unui gest de mare importanță, a unei întreprinderi serioase din care orașul chiar ar putea câștiga, într-o potemkiniadă.
Pe la noi nu mulți știu de Potemkin. Au auzit poate de Crucișătorul Potemkin, al cărui echipaj, după revolta din 1905, a cerut și a primit azil politic în Constanța, cel după care părintele cinematografiei artistice de propagandă, Serghei Eisenstein, a făcut un film, considerat până astăzi unul dintre cele mai mari filme făcute vreodată.

Însă Grigori Potemkin, un mare boier rus, general-feldmareșal, favorit și posibil consort a țarinei Ecaterina cea Mare, a intrat și rămâne în istorie pentru construcția satelor Potemkin, localități de mucava și picturi de scenă pentru vizitele oficiale în teritoriile nou cucerite pe care le administra.

De la distanță totul părea înălțător și feeric. Satele erau intens colorate și locuite, emanau belsug și fercicire.
Aveau o singură hibă: nu existau. Erau doar pe hârtie. Desenate și pictate, aranjate să creeze de la distanță impresia realității.

Cu șuhaida și scooterul de rigoare. Șuhaida arădeană și scooterul invenție și realizare arădeană. Minciuni gogonate, așa cum a fost demonstrat chiar în presă, dar la care echipa de zgomote condusă de Andrei Ando, ține ca orbul de bâtă. Cu steme, simboluri și slogane schimbate peste noapte, demonstrând lipsa de idei a echipei formate de primarul Gheorghe Falcă.

De altfel, bag seama, proiectul a fost finalizat de o echipă de specialiști – plătiți, bag seama din nou, binișor, fiindcă pe hârtie nu arată rău. Dovedește o anumită pricepere în a elabora proiecte. Din păcate materialul clientului e subțire de tot iar printre firele rare se vede goliciunea. Șuhaida, scooterul, Mureșelul, Mureșul și Cetatea. Care de fapt e o fortăreață.

Ar mai fi deschiderea anului universitar unde cele două universități arădene au căzut una în brațele celeilalte. Explicația este simplă, povestea lungă. Lungă de tot. Și nu este vorba doar de cele două universități arădene, ci de învățământul universitar românesc, un adevărat sat gigantic construit după metoda Marelui Prinț Potemkin.

Cu doctorate mimate, cursuri existente doar pe hârtie, examene luate după metoda cine dă mai mult. Este cât se poate de clar: Aradul nu poate susține două universități, însă fără schimbarea la față al întregului sistem al învățământului superior, gestul conducerii celor două rămâne doar o măruntă potemkiniadă.

Închei cu mult-mediatizatul concert din Cetate (fort). Scriu aceste rânduri joi dimineața, soarele strălucește, nu este cald dar timpul pare acceptabil pentru un astfel de concert în aer liber. Țin pumnii pentru organizatori, gestul în sine este de apreciat, rămâne însă gustul amar după ce îți dai seama că ai de-a face cu o nouă potemkiniadă.

De nevoie, de această dată, Filarmonica arădeană fiind pusă în situația în care te întrebi dacă mai există sau s-a transformat de facto într-o formație de nunți și procesiuni funebre a la Goran Bregovici.

Surghiunită la Casa Armatei – mă rog, clădirea Palatului Cultural fiind în reparații, s-ar putea înțelege – măcinată de eternul conflict dintre conducere și trupă la care mai nou s-a adăugat și cearta dintre director și administrația care l-a promovat, Orchestra Filarmonică a Aradului, element recunoscut ca foarte important în proiectul pentru capitala culturală, este în pragul desființării.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, muzica simfonică n-a fost niciodată divertismentul maselor, acum fiind menținută în viață peste tot în lume doar prin efortul superior al administrațiilor care înțeleg rostul gesturilor culturale într-o comunitate.

Numai că, pe aici pe la noi, una se predică și cu totul alceva se bea și se mănâncă. Se mimează susținerea dar în practică se pun bețe în roată într-o veselie, o altă patomkiniadă, așa cum am spus de la început.

Ar mai fi și altele, ne oprim deocamdată aici, așteptând alte săptămâni, poate mai luminate.

Lajos Notaros