Am fost întrebat de mai mulți și de mai multe ori, ce mi-a venit de am început să colaborez cu Special Arad după ani buni în care apăream cel mult sporadic în presă.
Răspunsurile mele au fost în funcție de cel care îmi punea întrebarea.
Mai mult evazive, pornite din convingerea că unul care nu are de-a face cu jurnalistica oricum doar poate bănui despre ce vorbesc. Eram evaziv și dintr-un alt motiv: ca unul care a intrat în presă odată cu evenimentele din Decembrie ’89 – am început cu câteva luni mai înainte, spun eu pentru cei care observă acest fapt, să pregătesc terenul – nu mă simțeam în apele mele constatând degradarea rapidă a jurnalismului românesc.
Am scris și despre acest fenomen, observând că a început în provincie la începutul acestui mileniu, extindându-se rapid ca o boală care pornește de la degetul mic și ajunge rapid la inima bolnavului. Inima acestui bolnav fiind totuși la București, mare, puternică și tânără, o vreme m-am amăgit în forța de refacere a organismului, sperând în infuzia de sânge proaspăt, adică în tinerii jurnaliști care au venit din urmă în ultimii zece-cinsprezece ani.
În cei veniți din măruntaiele în putrefacție ale presei comuniste, mărturisesc acum, n-am avut încredere niciodată. Desigur, Cristoiu, Nistorescu și ceilalți au învățat ceva meserie, mai ales la nivel stilistic-literar – în presa despre care vorbim diferența dintre jurnalist și scriitor era ocultată din rațiuni de autoapărare – dar caracterul, atitudinea profesională, esențiale pentru jurnalist, le-au fost infectate iremediabil de mentalitatea propagandistică a practicii în național-comunismul ceaușist.
Aveam și am o slăbiciune și o scuză pentru cel care a devenit vestit prin acronimul numelui său: CTP.
Scriitor sience-fiction de la naștere, Cristian Tudor Popescu, un bucureștean dat naibii, compensează compromisurile inerente prin atitudine, greșelile sale, nu puține, pălind în umbra temperamentului său vulcanic atât de necesar în vremuri tulburi. Desigur, anii petrecuți la Adevărul lui Tinu – de fapt o Scânteie camuflată securistic – atârnă greu în balanță dar forța personalității jurnalistului-scriitor pare mai puternică decât suma greșelilor sale.
Dar să ne înțelegem: jurnalistul dintotdeauna și de oriunde nu excelează neapărat prin fibră morală sau comportament ireproșabil.
Ceea ce este decisiv rămâne conștiința acută a chemării sale, atitudinea sa profesională de cocoș în vîrful grămezii de gunoi din gospodărie, intransigența sa în căutarea și prezentarea faptelor, indiferent de natura lor, a faptelor care stau la baza adevărului, a faptelor care nu convin dar fără de care societatea trăiește într-o nevrotică autoamăgire.
Rămâne esențială din acest punct de vedere observația lui George Orwell despre caracterul opozant și critic al presei, butada atribuită lui după care un articol care nu supără pe nimeni este publicitate.
Orwell a oferit și câteva reguli de reținut pentru jurnaliști.
Le prezint pe scurt tocmai pentru a vedea, oare câți dintre cei care scriu în română astăzi în presă corespund cererilor sale: nu folosi niciodată o metaforă, o figură de stil folosită de alții, dacă ai un cuvânt mai scurt, folosește-l în locul celui lung, dacă poți renunța la cuvânt fără să alterezi sensul propoziției, renunță, folosește formele lingvistice active, nu cele pasive, nu folosi jargonul doar ilustrativ iar în final: renunță la oricare dintre aceste reguli dacă te conduc la ceva cu care nu ești de acord.
Ei, având toate acestea în față, realizăm mizeria profesională în care trăiește presa românească din zilele noastre.
Cu jurnaliștii săi formați după ’89 Decembrie cu tot. Cu un Turcescu imperativ și intransigent despre care aflăm că lucra și poate lucrează încă pentru serviciile secrete, cu un Dan Andronic arestat noaptea trecută pentru implicarea în afaceri necurate cu terenuri.

Se întâmplă exact ceva ce n-are voie să se întâmple cu un jurnalist adevărat: imersiunea sa până la confuzie în mediul pe care trebuie să-l observe și să-l critice. Mafiotizarea presei nu este ceva nou sau tipic românesc. Tocmai de aceea avem instrumentele de studiu și metodele de prevenire. A te complace în această stare, înseamnă trădarea meseriei pe care ai ales-o.
Nu este ușor, tocmai pentru că, prin datele meseriei, jurnalistul se învârte în lumea celor pe care ar trebui să-i observe și să-i descrie. Plină de avantaje și bani, această lume nu renunță la intenția de a-l compromite, de a-l cumpăra, de a-l dezarma într-un fel sau altul. În România zilelor noastre un jurnalist care are și casă de vacanță și alte astfel de privilegii, precum Dan Andronic și mulți alții, este de la început dubios.

Jurnaliștii n-au fost, nu sunt și nu vor fi oameni bogați. Ar fi de dorit să poată trăi onorabil din meseria lor, obișnuit ca orice funcționar public, în fond ei asta sunt prin intenția metafizică a meseriei lor: agenți de deratizare și asanare a vieții publice.
În momentul în care fac pactul cu lumea pe care ar trebui să-l reflecte, sunt terminați iremediabil. Atunci putem vorbi de mafiotizarea jurnalistului iar prin extensie de mafiotizarea presei.
Pe aici, în provincie, în această lume uitată la vestul țării, fenomenul s-a produs de mult, presa independentă este o iluzie, jurnaliștii devenind oamenii de curte ai potentaților economiei și politicii, în fond ai baronilor banilor murdari sau cel puțin dubioși.
Și iată, am răspuns astfel la întrebarea cu care am pornit acest text: atunci când găsești în deluviu o insuliță, încerci să te salvezi ajungând pe ea. Măcar până se retrag apele.
Special Arad mi s-a părut o astfel de insuliță în presa arădeană.
Sper să nu greșesc, dar cel mai mult sper să vină cât mai repede soarele arzător care să sece mocirla…