O iau pe îndelete. Îi rog pe cei tineri să mă ierte și de această dată.  Nu e vina lor, normal, că nu își dau seama foarte exact de ce și cum a fost odată orașul în care locuiesc. Și în care, poate, chiar s-au născut.

În tinerețile mele erai mândru că ești arădean. Oriunde te duceai, imediat după ce aflau, te întrebau cu invidie: chiar găsești tot ce vrei la Arad?

Desigur, se refereau la produse occidentale, blugi, adidași, discuri și altele de acest gen, dar nu numai. Se știa că în Arad se trăiește bine. E industrie cât încape, în jur agricultură de prima mână. Și atunci nu am pomenit încă de bișnița de peste graniță cu ungurii și cu sârbii. Fără să mai spunem de rudele șvabilor din Aradul Nou sau satele șvăbești din jurul orașului. Cele care, cel puțin până pe la sfârșitul anilor optzeci, veneau regulat la rudele lor din Arad și de lângă Arad. Normal, nu cu mâna goală.

Deși umanist la bază, cum se zice, am avut șansa sau ghinionul să mă familiarizez cu industria arădeană încă în adolescență. Am mai scris pe aici, dar tema de astăzi parcă îmi pune amintirile pe tavă: am terminat LIA – așa scria pe emblema de la uniformă –, adică Liceul Industrial Arad, primul și singurul pe atunci în oraș. Făceai cinci ani, terminai bacalaureat și tehnician TCM, adică în tehnologia construcțiilor de mașini.

Și făceai practică la marile întreprinderi de gen din oraș. În primii patru ani o zi pe săptămână, în ultimul chiar trei. Iar vara, dacă erai șmecher, te angajai în practică și mai luai și un ban.

(imagine de la Astra, din 1965)

Am început la „Vagoane”. La debitare și forjă, că așa era în programă: prelucrări la rece și cald. La început nu mi-a fost ușor, nu rezistam la mirosul specific al metalului încălzit și prelucrat în fel și chip, mă deranja și odoarea lichidului de răcire de la strunguri și freze, dar până la urmă m-am obișnuit. Am învățat din zbor să conduc electrocarele folosite la transport, așa că, mult mai târziu, la școala de șoferi, instructorul se uita la mine cu încântare: dar tu știi să conduci!

După vagoane a urmat „Strungul”, iar unii dintre noi au ajuns chiar și la IAMMBA, dacă își mai aduce cineva aminte de ea. Oricum însă, prima uzină arădeană era „Vagoanele”, în cele două secții – marfă și călători – lucrau, în vremurile de glorie, peste 15 mii de angajați. Se poate spune că fiecare al patrulea arădean lucra în vremea aceea la „Vagoane”.

După toate acestea, vă dați seama cum m-a prins știrea închiderii uzinei. Chiar dacă, aflată în altă proprietate, secția de vagoane călători rămâne specializată mai nou pe tramvaie și alte cele. Măcar atât.

Cu „Vagoanele” se pune parcă punct unui proces de decădere industrială arădeană care a început imediat după evenimentele din Decembrie 1989. Desigur, asemenea evoluții sau involuții sunt firești și în ordinea lucrurilor. După fabricile baronului Neuman (spirt și textile) s-a dus și „Strungul”, s-a dus și „Mobila”. Iar acum se duce și „Vagoanele”.

Problema nici măcar nu este asta, ci faptul că nu se pune nimic în locul lor. Eventual, supermarketuri.

E aici o mare întrebare cu „Vagoanele”! Vă dați seama, închiderea înseamnă eliberarea unui teren uriaș în mijlocul orașului. E vorba de cel puțin 25 de hectare, fără să mai vorbim de halele lăsate libere, unele cu valoare istorică. Ce se va întâmpla cu ele, ce se va face cu terenul părăsit?

Fără discuție, soluții ar fi. În fond despre asta e vorba în afaceri. Numai că…

Urmărind ce s-a întâmplat în cazul celorlalte uzine părăsite, să nu avem speranțe prea mari. Clădirea istorică a fabricii de spirt, de la intrarea dinspre Pecica, una dintre primele clădiri industriale construite în partea asta a Europei, este în prag de prăbușire. Vizavi de ea avem un mall părăsit, tot așa în locul fabricii de mobilă, ca să nu mai pomenim de altele.

Aici este problema! Oare conducerea de acum a orașului este în stare să se folosească inteligent de situație, să ofere variante de viitor? Fără să mai vorbim de sutele de angajați rămași fără loc de muncă. Și care, având în vedere trendul din ultimele decenii – populația Aradului este în scădere continuă după 1989 -, vor trebui să își găsească loc nou de muncă undeva, nu neapărat în Arad.

Desigur, cu puțină fantezie, ne putem da seama că locul lăsat gol de Greenbrier – și care rămâne cu uzinele din sud, Caracal, Calafat, înființate, prin anii șaptezeci, de arădeni – devine o prioritate pentru investitorii imobiliari. Dar ce să investești imobiliar într-un oraș în care populația scade? Hai să trecem și peste asta, să fim optimiști, să sperăm într-un viitor mai bun.

Să trecem peste faptul că în Arad nu prea mai este „locomotion” de o vreme bună. Doar vorbe, texte, promisiuni și cioace pe site-urile de socializare.

Iar până vă gândiți la toate astea, ia ascultați aici un superșlagăr din anii șaizeci, unul care era ascultat și de noi în timp ce ne făceam practica de specialitate la „Vagoane”.

Citește și:

Prima poziție a Sindicatului de la Astra Rail Greenbrier, după vestea concedierii colective a celor 699 de persoane