Aseară nu mai știam ce să scriu. Aveam tot felul de probleme, n-are rost să vi le povestesc, important este că eram într-o pasă proastă. Foarte proastă!

Nu există nimic mai penibil pentru unul care își câștigă – vorba vine! – existența din scris decât sentimentul zădărniciei în lipsa unei teme care să-i pornească gândul.

Nu e ca blocajul scriitorului, e dezumflarea râncedă a ziaristului, cel care scrie zilnic și realizează că textele sale cad într-un hău al indiferenței și neseriozității lumii care îl înconjoară.

Pare chiar fără speranță, nu-ți mai vine să te apuci de nimic, ți se pare că vorbești la pereți, subiectele și temele devin toate neinteresante, ce rost mai are să-ți pierzi nervii cu adunatul cuvintelor pe un ecran care îți strică oricum vederea?

Mă gândeam să mă refer la noutățile despre primar care apar în Special, să mă leg de mizeria în care ne afundăm parcă pe zi ce trece, cu atât mai evidentă cu cât zilele de primăvară vin parcă să ofere contrastul la cenușiul orașului în care rezistăm în continuare cu disperare mută.

Nu mai, am zis atunci, mai bine despre ceva mai general și universal ca să nu spun național tocmai în 15 Martie, ziua în care ungurii își sărbătoresc tinerii scribălăi din Pesta anului 1848, ziariști de fapt, care au reușit să scoată pe străzi zeci de mii de oameni într-o zi de miercuri în care orașul era asediat de lapoviță și ninsoare.

M-am tot uitat tâmp la videoul cu Olguța Vasilescu la ONU, știți cuvântarea aceea în engleză cu un accent rusesc atât de puternic încât a activat scutul antirachetă al americanilor de la Deveselu (copyright Times New Roman), gândindu-mă să pornesc de la asta în încercarea de a ilustra nivelul celor de care depindem, lipsa totală de rușine a tagmei celor care s-au cocoțat pe voturile noastre.

L-am mai văzut și pe Adrian Năstase spunând că PSD a greșit, e pe un drum închis, o fundătură adică, Alin mi-a spus că asta ar fi o temă, am zis eu, da, ar putea fi, ia, uită-te la oldboyul de Bombonel ieșit la urmărire după ce a simțit miros de sânge pe la Slobozia.

Nu eram prea convins de niciuna dintre teme, și ce-i dacă Olguța crede că știe engleză iar Adrian crede că a venit din nou timpul său?

Cam pe aici eram cu frământările interioare, nu scrisesem nici un rând, îmi treceau prin cap gânduri sumbre, uite, îmi ziceam, ai ajuns la capătul puterilor, va fi pentru prima dată când nu-ți vei trimite textul la deadline-ul stabilit de tine însuți.

Și atunci a postat Lucian Dănilă ultimul episod din serialul început de calvarul Cristinei de la Boli infecțioase, secția Pediatrie.

Am început să citesc și m-am trezit din amorțeală. Simțeam fiecare rând, înțelegeam fiecare virgulă, mă cutremuram la fiecare formulare mai drastică. Da, așa este, așa se întâmplă, nu este nicio exagerare.

Ajungi la spital și ești pus să aștepți ore în șir.

Birocrația internării este mai importantă decât starea copilului.

Timorată oricum, nu a fost dorința ta să te duci cu noaptea-n cap la spital cu copilul bolnav, gândindu-te la ce-i mai rău, ești primită, tu, mamă tânără și fără pile și relații, cu plictiseala de serviciu obligatorie în spitalele patriei, cu acea suficiență izvorâtă din sentimentul de superioritate cvasigeneral al funcționarului mioritic.

Iar dacă te văd fără pretenții și fără cineva în spate să te ferească Bunul Dumnezeu de câte unul sau una plictisită de rutina vieții instituționale. Cu o umoare pe care ei o numesc umor profesional, ești luată de sus, ți se explică de ce trebuie să-ți vezi de treabă, să te supui și să accepți hachițele și bunăvoința lor pe care oricum nu o meriți.

Iar dacă nu te conformezi, vezi ce pățești și să nu te superi dacă ești făcută jegoasă și proastă, mamă iresponsabilă, amenințată chiar cu poliția și alte astfel de instituții de mare sensibilitate umană.

Povestea trecerii Vasilicăi Epurasi pe la pediatria arădeană este șocantă prin precizia și acuratețea observațiilor, revolta mocnită în textul ei scris chiar cu o expresivitate pe care nu mulți jurnaliști arădeni o au.

Cu toate că nu obișnuiesc să citez din textele la care mă refer, iată pentru ilustrare o mostră: “Doctorița care era de gardă nu a fost să vadă copilul, nici măcar nu știu cine era de gardă în acea zi. Pe tot parcursul zilei am insistat să fiu izolată, dar nu am fost băgată în seamă. După amiaza, a venit o doamnă de servici prin boxe, a șters toate boxele, chiuvetele și vănițele cu aceași lavetă și cu o soluție urât mirositoare. I-am atras atenția asupra faptului că ar trebui să schimbe laveta și am fost înjurată! În jurul orei 16, aceeași doamnă, a început să strige pe coridor și să ne înjure de sfinți, mame, morți și cam tot ce mișcă pe pământ, striga și înjura, intra în fiecare boxă cu o cârpă murdară de fecale și spunea că, careva dintre noi a folosit cârpa cu care ea ștergea cabina de duș și wc-ul, pe post de hârtie igienică și că altă cârpă nu mai are. Când a intrat în boxa în care eram eu, i-am spus să arunce cârpa că împrăștie microbi peste tot, m-a înjurat…de morți, apoi ne-a spus că ne pedepsește și că ea nu mai face curat la baie… lucru pe care l-a și făcut dealtfel.”

Nu prea mai ai ce scrie după o asemenea imagine.

Eventual, să te întrebi ce s-a întâmplat cu oamenii, cât de adâncă este boala?

Cum se poate ca într-un spital o femeie de serviciu să se poarte ca o matroană de bordel cu mamele oricum îngrijorate de starea copiilor lor?

Răspunsul este simplu și la îndemână și nu se poate relua de destule ori: trăim într-o lume unde încă normalul este reprezentat de persoanele arbitrare, venale și triviale, amorale și ipocrite, indiferent de domeniul pe care îl observăm.

Ne-am molipsit cu toții, trecem peste semnalele disperate ale unora ajunși în malaxorul acesta al insensibilității și nerușinării voioase.

Le știm pe toate, nu dorim sa fim făcuți naiv și idealiști, vrem să fim șmecheri și descurcăreți, și da, încercăm să trăim după acea înțelepciune vulgară pomenită și în textul meu din data trecută, cea cu privire la mămica ta care plânge…

Iar dacă, cumva, cineva ne face o observație cu privire la ipocrizia noastră de buni creștini care consideră compasiunea pentru celălalt o slăbiciune de care trebuie să se lepede cât mai repede pentru a răzbi în viață, devenim dintr-o dată agresivi și contondenți, ne dăm jigniți, ne simțim profund nedreptățiți, victime ale unei conjurații secrete și nedrepte.

Plini de bunăvoință și ironii ieftine până când nu ne cere cineva ceva, revoltați și agresivi până la brutalitate atunci când avem impresia că nu ni se acordă ceva despre care credem că ni se cuvine.

Chiar dacă nu o merităm, dar, nu-i așa, ni se cuvine datorită locului ocupat în eterna scară măgărească a ipocriziei.