Culmea a fost când niște așa-ziși jurnaliști au prezentat un joc video drept imagini reale ale războiului declanșat de Putin împotriva Ucrainei.

Ulterior, ne-au asigurat că au fost de bună credință, de unde era să știe ei că ceea ce ne arată și comentează nu este realitatea, ci imaginea ei confecționată pentru uzul tinerilor care doresc să își demonstreze masculinitatea nu pe teren, ci în fața ecranului și cu ajutorul telecomenzii. În timp ce, dacă ar fi atenți, pregătiți, adică jurnaliști pe bune, ar observa că în Ucraina, fie că e la Mariupol, Harkov sau Kiev, străzile sunt pline de tineri care își dovedesc curajul pe bune, cu hotărâre și sacrificiu.

Nu trebuie să ne mirăm de astfel de imposturi crase, în fond, priviți din perspectiva meseriei, ei nu au fost și nu vor fi jurnaliști în adevăratul sens al cuvântului. Ca să fii jurnalist îți mai trebuie ceva dincolo de școală, pregătire și obrăznicie. E ceva simplu, mulți o experimentează în copilărie atunci când devin surprinși și indispuși când li se prezintă drept adevăruri niște minciuni evidente.

Jurnalistul autentic, spre deosebire de cel care e doar pe statul de plată, păstrează până la moarte activ, viu în el acest copil care se revoltă atunci când este luat drept prost sau imatur, fiind de aceea tratat cu semiadevăruri, deformări pioase și în cele din urmă cu minciuni evidente.

În fond ne maturizăm până la urmă, nu-i așa, cu toții, cu excepția unora pe care îi deplângem eventual, ne obișnuim cu realitatea care nu este nici albă, nici neagră, ci nuanțată, iar de aici e doar un pas până la convingerea că fiecare avem adevărul propriu și avem chiar dreptul să nu fim de acord cu adevărul celorlalți.

Este mentalitatea care își începe afirmațiile cu ”da, dar…dar însă…așa e, dar”.

În cazul de față trebuie să fii plătit de Putin ca să susții că agresorul este Ucraina lui Zelinski, nu Rusia putinistă. Dar de aici încolo poți opera la nesfârșit cu aceste „nuanțări” – că ești deștept, ce naiba – care te pun de acord cu acele convingeri ale tale pe care le-ai acumulat într-un fel sau altul mai mult din auzite.

Una dintre cele mai viclene manipulări în favoarea „rușilor”, dar de fapt a lui Putin – el fiind responsabilul unic pentru ce se întâmplă acum în Ucraina – începe pe aici cu „da, dar nici cu Ucraina nu mi-e rușine, ia vedeți cum tratează ei minoritățile etnice, pe români și pe unguri”, de exemplu. Se vine deci cu o problemă evidentă, dar care nu are nicio legătură cu războiul, fără să mai vorbim de faptul că exact aceia care acum s-au trezit îngrijorați de soarta românilor din Ucraina uită din cele mai vechi timpuri politica de asimilare sârbească a românilor din valea Timocului. Nemaivorbind de faptul că intrarea Ucrainei și a Serbiei în UE ar însemna și îmbunătățirea, europenizarea politicilor lor naționale, de fapt naționaliste, fiindcă se uită cu această ocazie și această realitate: aceea a diferitelor condiții pe care trebuie să le îndeplinești ca țară pentru a fi primit în UE.

Nu pomenesc aici de stratagema care deja dovedește o viziune care nu are nicio legătură cu realitatea care se desfășoară dramatic efectiv sub ochii noștri: și americanii și NATO și occidentul nu face la fel ca Putin, la o adică? Iar exemplele încep cu imperialismul occidental de acum patru secole, trec prin intervențiile americane în Orient sau în alte zone tensionate despre care cel care vorbește habar nu are de fapt.

În fond, e încă bine pe aici: stai la căldură, te uiți toată ziua pe ecrane și alegi din puzderia de informații care te inundă de acolo pe cea sau cele care îți convin, îți întăresc convingerea formată fără să mai realizezi cum, când și de ce.

Te complaci în ideile tale, devii pe nesimțite specialist în situație și comunici cu predilecție cu cei care gândesc și văd lucrurile ca tine. Astfel nu vei realiza că nu departe, în frig, ploaie și zăpadă se întâmplă ceva ieșit din comun, ceva care ar putea să schimbe lumea, inclusiv lumea ta, în mod fundamental.

În loc să încerci să descoperi cum și care ar fi variantele optimiste și favorabile, rămâi în prejudecăți și clișee pe care ți le servesc, fără ca măcar să realizeze, jurnaliști făcuți la apelul de seară care confundă un joc video cu o scenă de război.

Să realizezi cumva că lumea este mult mai complexă și complicată decât reiese de pe FB și posturile de televiziune, că sunt oameni care chiar sar în ajutorul celor nenorociți de nebunia putinistă, oameni cu reacții firești. În fond, ce poate fi mai firesc uman decât să sari în ajutorul celui aflat în dificultate?

Să realizezi că acei copii care fug de acasă cărând cu ei eventual un animăluț de pluș, acele femei care pun înainte siguranței lor, salvarea copilului din iadul declanșat de un psihopat cum s-au văzut destui până acum, nu sunt cu nimic vinovați nici pentru politica națională din Ucraina și nici pentru oroarea din capul lui Vladimir Vladimirovici.