Cine știe, poate cei trecuți de patruzeci își mai aduc aminte de Omul cel Nou.

Pentru cei mai puțin documentați: e vorba de idealul omului comunist, propagat pe aici, pe la noi, mai ales pe vremea lui Ceaușescu. Ideea de bază a omului nou este simplă: el trebuie să uite ce a fost înainte, să refuze identificarea cu cei de dinaintea lui, exploatați de capitaliști vicleni, cruzi și nemiloși, să asculte de partid, să nu se ia după ce zic alții, să fie disciplinat, să nu se piardă în cultură și civilizație, o înșelăciune a exploatatorilor lipsiți de conștiință de clasă.

Ei, acum, fără Ceaușescu și tromboanele sale, omul nou, născut în anii șaptezeci-optzeci, este puțin cam stingher, dezorientat așa, nu mai știe exact de cine să asculte, din moment ce cultura și civilizația îi lipsesc cu desăvârșire, fiind înlocuite cu slogane de partid, iar mai nou, cu locuri comune și tâmpenii de pe Facebook.

Așa că se ia după cei pe care îi alege ca model: oameni de succes din politică și afaceri, repetă la nesfârșit aberațiile debitate de aceștia, iar dacă intră în politică, acționează în cel mai pur spirit de activist comunist, considerând că el știe și merită tot din moment ce reprezintă modelul schițat de clasici precum Geniul Carpaților.

Rezultatele se și văd imediat după ce un astfel de om ajunge într-o poziție de decizie în treburile publice.

Incult și voluntar, încrezut și fără știința dialogului, preia de-a valma idei auzite de la alții și încearcă să le transforme în realitate în stilul său abrupt, frust și lipsit de orice originalitate.

Habar nu are de tradiție, nu știe ce-i aia artă, iar cultura este pentru el o lume inventată de fraieri, de cei care nu știu să facă bani, așa că le umblă gura de pomană.

De aproape douăzeci de ani vedem în Arad rezultatele activității unui astfel de om în fruntea orașului. Acest Om Nou local, numit, simplu și gingaș, Gheorghe Falcă, nu face nimic din cele care nu îl interesează, nu pică ceva bani sau pur și simplu nu le înțelege.

Cetatea Aradului zace între bălării, ștrandul este o amintire a unor arădeni pe cale de dispariție, industria arădeană lasă mai nou urme doar pe Facebook, orașul subțiindu-se pe zi ce trece. Arădenii mai răsăriți pleacă spre alte zări, orașul pierzând în perioada despre care pomenim un sfert dintre locuitorii săi, viața culturală e la nivelul manelelor cântate prin birturi, iar în cele din urmă chiar și în săli de concerte sau de teatru.

Iar acum avem exemplul tipic al unei administrații de fațadă, preocupată de propria imagine și de amețirea cu slogane de mult depășite. Un exemplu aproape tipic cum să te faci că administrezi, ascunzând faptul că de fapt umbli după bani prin firme de familie și de prieteni care nu le au, cum de altfel nici tu nu le ai, cu interesul orașului sau, Doamne feri, servirea cetățenilor la care le promiți marea și sarea până te aleg.

Este vorba de „modernizarea” Pieței Catedralei, în mod tradițional piața centrală a orașului, înconjurată de clădiri istorice, în frunte cu Catedrala Veche dedicată Sfântului Ioan Botezătorul, un exemplu de catedrală neobarocă ortodoxă, printre primele și cele mai valoroase din Transilvania și de aiurea.

În loc să treci la modernizarea ei, desființând clădirile părăginite și vetuste de serviciu, să transformi structura învechită a pieței într-una modernă, elegantă și care dă bine în peisaj, așa cum se întâmplă peste tot mai spre vest, tu pur și simplu o desființezi, ascunzând-o undeva lăturalnic, de parcă ar fi o rușine că orășeanul dintotdeauna își petrece un timp în piețele unde pe lângă cumpărături, socializează, se informează și se destinde în cele din urmă.

Dacă-i vorba de modernizare, da, puteai înființa o parcare subterană, că loc ar fi, iar mașinile se înmulțesc chiar dacă oamenii pleacă din Arad, puteai să renovezi clădirile istorice din jur, dar nu, tu te apuci să mai dai o lovitură de imagine care dă bine la nepricepuți și neinteresați. Pavezi piața, pui în mijloc o fântână țâșnitoare – vezi doamne una care imită Cetatea în paragină! – și gata. Niște rondouri de flori și vreo treizeci de parcări, în loc de sute, cum e și acum. Și toate cu firme care îți sunt obligate, nu-i așa?…

Iar cireașa de pe tort o anunți în ultima clipă, între două postări de pe FB cu soția și cu premierul în vizită la Arad: să se numească Piața Regelui Mihai și să se pună o statuie – te pomenești călare – a ultimului rege al României. Nu contează unde, încape undeva pe lângă fântâna în formă de cetate.

În rest, nu te mai interesează. Boborul va fi încântat, iar tu oricum nu ești din Arad, habar n-ai că regele Mihai pe lângă cetatea Aradului construită de Habsurgi dă ca naiba, mergând până acolo încât să jignească Casa Regală a României. Pentru că habar n-ai că vremea monumentelor care uimesc proștii a trecut de mult, mai nou se pun în piețe și pe străzi opere de artă care interacționează cu oamenii, le vorbesc pe limba lor, fără emfază și demagogie.

Habar n-ai și nici nu te interesează. Adică, ce mai, ești politicianul arădean care, crescut și educat în spiritul omului nou, îți bați joc pur și simplu de comunitatea pe care ar trebui să o servești.

Și care, amețită și dezorientată, te mai și aplaudă pentru asta…