joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Enola Day: Discursul public între „băga-mi-aș” și „fuck you”

    de Lajos Notaros | 23 aprilie 2020, 7:25 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    9

    Probabil e de la coronavirus.

    Nu că nu ar fi fost semne și semnale și mai înainte. În general de la Caragiale încoace discursul public românesc pendulează între bățoșenia interesată a lui Tipătescu și locvacitatea goală, dar agresivă a lui Cațavencu, atingând în picaj ramolismentul ideatic și idiotic al unora precum Trahanache sau Agamiță Dandanache.

    Toate acestea cu largul concurs al plebei care așteaptă răsplata, fie că e vorba de numărarea steagurilor, fie de un pahar în plus ca recunoaștere mereu binevenită pentru găsirea scrisorii pierdute.

    Acum însă toată aceasta lume s-a mutat de pe scenă pe online, indiferent că este vorba de site-urile de socializare în frunte cu FB-ul sau comentariile care se lipesc de articolele din presa online, de fapt presa așa cum apare ea în virtualul atotcuprinzător.

    Aceste comentarii au și marele avantaj că în majoritatea lor sunt anonime, ascunse după pseudonime care ilustrează de la început intențiile celui care își depune comentariul la sfârșitul articolelor precum cucul oul în cuibul golumbițelor naive și cam prostuțe de felul lor.

    1 2

    Presa online a devenit în ultimii ani o realitate în sine, mediul în care, dincolo de autorii articolelor, adevărații autori și „contributorși” sunt comentatorii, printre ei unii care devin vedete sub pseudonim, autori ai unor comentarii care sunt mai căutate decât textul-mamă pe care îl parazitează.

    Problema cea mare cu aceste „contribuții” – cele bine intenționate și la obiect reprezentând o flagrantă minoritate – este că ele nu doresc altceva decât scoaterea în evidență a inteligenței debordante a autorului în comparația cu prostia și nimicnicia autorului textului sau, în cazul postărilor de pe FB, a acelora la care se referă postarea.

    Specificul acestor „contribuții”este ca românul e gură spurcată.

    E și limba, desigur, una în care formulele și expresiile de tip înjurătură proliferează precum urzica în fundul grădinii, asemănătoare, de altfel, cu limbile din vecini, însă având doar o singură concurentă reală din acest punct de vedere: maghiara.

    Având acces plenar la amândouă, mă minunez mai nou de realitatea în care trăim, în aceste zile de frustrantă izolare, noi, cei care vorbesc sau înțeleg măcar una dintre aceste două limbi.

    Cei care au acces la online – și au din ce în ce mai mulți – își exhibă neliniștile și temerile în cel mai neaoș mod posibil, într-un mod în care nu l-ar face în mod sigur dacă s-ar afla față-n față cu cel pe care îl vizează. Că este autorul vreunui articol sau cel despre care este vorba în articol, nu prea contează. Că e prim-ministrul țării sau președintele ori vreun alt demnitar important, contează și mai puțin, dimpotrivă: cu cât e miza mai mare, cu cât personajul mai important, înjurătura trebuie să fie cu atât mai dură și colorată.

    2

    Mi-e milă de sărmanii de englezi, ca să nu mai vorbim de nemți, cei care sunt nevoiți să înjure folosind doar câteva cuvinte și expresii, nemaivorbind de faptul că din aceasta cauză acestea își pierd contondența și vulgaritatea, devenind aproape literare.

    Dar dincolo de expresii și alte formule lingvistice surprindem realitatea unei societăți profund neglijate și uitate și care, acum, în era anonimității virtuale, a identităților digitale multiple, își exprimă la nivelul cel mai elementar, chiar vulgar posibil nemulțumirea și revolta.

    De unde o profundă înstrăinare, o pierdere de sens și țel.

    Vedetele acestei societăți nu sunt artiști rafinați sau gânditori profunzi și serioși și cu atât mai puțin funcționari exemplari sau slujbași onești, ci exact opusul lor: maneliști scandalagii și cu gură spurcată, filozofi de mahala cu buzunarele doldora de bani ai căror proveniență este un secret deschis pentru toată lumea, politicieni și demnitari care excelează prin gesturi pompoase și teatrale și discursuri la fel de goale.

    Paradoxul este că reacția agresivă, vulgară și intolerantă a publicului virtual se reclamă tocmai de la aceste cerințe: ei susțin că vorbesc așa de vulgar și contondent în numele dreptății, a corectitudinii, a valorii și performanței autentice.

    Dar prin modul în care o fac contestă toate astea, se află de fapt într-un oximoron existențial, într-un curat murdar etern, ca să ne reîntoarcem la eternul Caragiale.

    3 2

    Închei cu o poveste autentică din lumea teatrului românesc, relatată în aceste zile de un prieten din lumea teatrului. E vorba de o scenă care se repetă mereu la repetițiile unui spectacol.

    Aici e vorba de un spectacol istoric al teatrului românesc, de un mare regizor și de actori pe măsură. Unul dintre ei, foarte cunoscut și astăzi, se oprește din când în când, interpelându-l pe regizor: „Maestre, am o idee, poate e o prostie,” „Spune-o” îi răspunde regizorul. Actorul își exprimă ideea, repetiția continuă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. După încă două întreruperi dintr-acestea, la următoarea oprire a actorului, regizorul i-o ia înainte: „Știu, ai o prostie, poate e o idee…”

    Poate nu ar fi rău un astfel de regizor atunci când, crezând ca au câte o idee, „actorii” spațiului public online, se apucă de formulat prostii și aprecieri vulgare…

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Eh, domnule profesor, sigur stiti ca si Blaga numea Divinitatea Marele Anonim… Dar era Divinitatea…
      În rest, ce sa spun… aveti perfecta dreptate ”pe fond”, iar eu, chiar sub pseudonim, nu ma simt vizat. In fond, atatia oameni mari ai culturii au fost sub pseudonime. 🙂 Am spus ”ai culturii”, nu ai… inculturii 🙂

      0 voturi
      +1
      -1
      • Poate trebuia sa subliniez mai tare: nu pseudonimul e problema, ci intenția…
        Până când pseudonimul e in joc – ca in cazul DVS – este chiar parte a poveștii, problema incepe cand devine instrumental, folosit doar pentru a ascunde identitatea. Si asta pentru că cel care se ascunde nu își asumă ideile in public..
        Si nu din cauza ideilor, ci a intențiilor necurate din spatele lor.

        +1 voturi
        +1
        -1
        • Am inteles, domnule profesor, evident, ca nu pseudonimul e problema, de aceea va si dadeam dreptate ”pe fond” 🙂
          Sincer, as fi foarte incantat sa nu folosesc pseudonim, tocmai pentru a-mi asuma ideile. Doar ca, din motive obiective, e mai greu. Mai ales ca, sper sa va fi convins pana acum, n-am niciun fel de intentii necurate. Poate doar daca a spune ceea ce gandesti (o, ce verb pretentios in context!) ar fi considerat ”necurat”. Deh, sper sa ne cunoastem intr-o zi…

          0 voturi
          +1
          -1
    2. Un autor publica un articol si oricine poate, chiar este invitat, sa isi spuna parerea.
      Jocul est simplu.
      Interesul ziarului/blogului este de a face rating, de a avea incasari din publicitate. Astfel ziarele online cauta, au nevoie, isi doresc si vor comentarii fiindca comentariile astea atrag cititori – si banii vin pe numarul de accesari (mai sunt si alte surse, dar asta este clara, predictibila).
      Comentatori vor si ei cate ceva. Sunt si aici mai multe interese, mai multe tipuri de comentatori.
      Problema, care nu este o problema, este ca jurnalistii scriu articole privind o infinitate de teme si este evident ca n-au cum sa se priceapa la toate. Articolele scrise de jurnalisti, indiferent de buna sau reaua lor credinta, sufera, crei nu vrei, la capitolul ”specialitatii – epistemiologiei” pe domeniul carora intra. Acest minus este un motiv pentru comentatori sa intervina. … si sa deranjeze.

      0 voturi
      +1
      -1
      • Comentatorii sunt bineveniți, chiar o parte importanta a noii prese.
        Însă cei care vor doar să scape de frustrările lor sunt ca și cei care se cred jurnaliști, folosind asta pentru a se scoate în evidența cu orice preț.
        Însă jurnalistul la bază, este un specialist al informației publice, nu comentator sau autor de articole de opinie.
        Cei care scriu astfel de articole reprezinta o parte infimă a jurnaliștilor, sub 10% și sunt de obicei calificați în domeniul pe care îl abordează cu precădere. E vorba de critici de teatru sau film, specialisti în economie sau politica etc.
        Dar chiar și așa ce spun ei este o opinie, nu un studiu științific. Comentariul la opinie este și el doar o opinie si pâna când rămâne așa, nu e nicio problemă. Nici din partea jurnalistului, nici al comentatorului.
        Problema începe când fiecare sau unul dintre ei își depășește condiția, rolul si se comportă de parca ar fi depozitarul adevărului absolut,
        Articolul meu viza acest aspect din perspectiva presei noi, online, în care comentatorul devine o parte a presei – în presa tiparita cititorul figura doar la posta redacției – și îndeosebi fenomenul vulgaritătii acestor comentarii.

        0 voturi
        +1
        -1

    Lasa un raspuns pentru ...

    3 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.