Deși pare că s-a terminat povestea, afacerea cu Teatrul Vechi abia începe.

Până acum am constatat că administrația arădeană în frunte cu primarul Bibarț se uită la Teatrul Vechi ca la un furuncul de pe fundul său măreț și atotcuprinzător, de acum vom vedea pentru ce și cine a fost făcut jocul, unul de o perversitate și ipocrizie de care doar un singur om este capabil.

În mod sigur bănuiți la cine mă gândesc și bănuiți bine, în fond omul, în loc să fie la Bruxelles să discute bugetul UE pe cei cinci ani următori, se află la Arad mai tot timpul, suflecându-se pe FB în compania pajilor săi, Cionca și Bibarț.

Chiar este o întrebare pe care și-ar pune-o orice om nițel interesat de viața publică arădeană: ce caută de fapt liderul liberal arădean la Bruxelles? Se vede că nu îl interesează, nici nu se prea pricepe – a votat, alături de Tomac și Băsescu împotriva zonelor LMGBT din UE, de parcă asta ar fi marea problemă – , fieful său de manifestare și joacă fiind Aradul, acolo unde nimeni nu dă în minge până când el nu fluieră.

Ia uitați-vă aici: Vă cer un pic de atenție, fiindcă stratagema prin care gruparea liberală din Arad a făcut bibi pe Teatrul Vechi și astfel și pe noi este una complexă și care necesită atenție.

Problema a fost că după ce Cionca a renunțat la dreptul de preemțiune pentru județ, presa arădeană – înainte de toate Specialul -a început să pună presiune pe administrația orașului, cerând să nu renunțe la Teatrul Vechi. A ieșit în față, tot prin Special, Gheorghe Schwartz, arădenii au semnat în masă petiția pentru preluarea Casei Hirschl în administrarea orașului (până acum vreo patru mii), valul astfel pornit riscând să se transforme într-o mică furtună în fieful galben-pal din centrul Aradului. Nu spun cine, o persoană importantă, m-a trezit într-o dimineață, săptămâna trecută, spunându-mi că ar trebui organizată o acțiune a cetățenilor în care oamenii să stea la semafoare cu o tablă în gât pe care să scrie „Cerșesc pentru Arad”.

Observând că mișcarea ia amploare, că au apărut și niște ONG-uri care încearcă să ofere sprijinul arădenilor pentru conservarea și modernizarea Casei Hirschl, Bibi a realizat că strategia sa de a face ronduri și a persifla orice idee neconvenabilă lui și omului de la Bruxelles nu mai ajunge, e nevoie de măsuri mai subtile.

Au trecut imediat la repararea greșelii de conțopist ghiftuit, aceea prin care au cerut în CLM renunțarea la dreptul orașului de a decide ce va fi cu Teatrul Vechi. Simțind miros de sânge, partidele din „opoziție” au zădărnicit hotărârea, fiind nevoie de o nouă ședință în care să se voteze din nou. De data aceasta nu la renunțare, ci la exercitare, hotărâre care avea nevoie de 2/3 din voturile consiliului. Asta în situația în care peneliștii știau bine că dacă ei se opun sau nu votează, nu se poate ajunge la 2/3.

Dar mai știau și că nu dă bine să se opună, având în vedere atmosfera creată.

Dar nici aia nu dă bine să fie ei singurii care votează împotriva dreptului orașului – în fapt al arădenilor – pentru Teatrul Vechi. Fiind convinși că USR/PLUS și PSD nu pot fi convinși, au încercat să-i convingă pe cei de la UDMR și PMP să lipsească de la ședință, făcând-o astfel, din lipsă de cvorum, ca și inexistentă. Numai că cele două mici au rezistat, așa încât, în ultima clipă, de fapt chiar în ziua de marți, ziua ședinței, departamentele primăriei au fost rugate să elaboreze un studiu din care să reiasă că păstrarea dreptului orașului este nedreaptă, adică ilegală.

O mică hibă e că pe acest studiu nu semnează arhitectul-șef, poate cel mai în măsură să-și dea cu părerea în acest caz, dar asta poate fi observată doar de cei mai rafinați, nu și de marea majoritate a arădenilor pe care doreau ei s-o prostească.

Astfel încât la ședința de acum două zile a venit și Domnul Lazăr Faur, înviat brusc din moartea sa politică eternă în care s-a născut din lacrima lui Ghiță, dar nu a venit niciun alt consilier PNL. Astfel a fost asigurat cvorumul, iar Domnul Faur a fost votul care a zădărnicit eforturile celor trei partide care susțineau dreptul orașului, UDMR-ul, în stil caracteristic, făcând pasul la ofsaid în ultimul moment și abținându-se de la vot. Asta după ce Domnul Bognár a militat înainte pentru dreptul pe care nu l-a votat în cele din urmă.

Un scenariu complex și rafinat, țesut în spate – nu degeaba a rămas șeful la Arad – un scenariu care însemna pentru gălbenuții Aradului și capra și varza. Cel puțin așa speră ei, chiar dacă presa, în afara celei de partid, a sesizat imediat cinismul ipocrit cu care PNL-ul a făcut din nou bibi pe Arad.

Asta e, ei ar fi vrut, dar nu s-a putut, vor face în schimb în viitor – probabil după ce teatrul va fi demolat din motive de securitatea pietonilor care trec pe Gheorghe Lazăr – asigurând asociațiile reprezentate de Gheorghe Schwartz și Ovidiu Balint că totul va fi bine.

Finalul apoteotic este că măcar știm o treabă, mai precis cei care au interesul și curiozitatea să-i observe mai de aproape pe cei care parazitează de peste două decenii administrația Aradului: nu, aceștia nu sunt administratori, nu sunt funcționari publici, nu sunt reprezentanții cetățenilor arădeni, ci o gașcă care își urmărește cu obstinație propriul interes, gestionând puterea obținută prin vot strict în interesul lor propriu, făcând de fiecare dată, când e cazul, bibi pe oraș, mai precis pe arădeni.

Din păcate, este o vorbă din bătrâni care zice că fiecare comunitate are conducătorii pe care îi merită.

Trist, chiar tragic, stimații mei concetățeni…