Enola Day – Cu sufletul la gură despre ce înseamnă cu adevărat un SMS

    de Lajos Notaros | 15 septembrie 2022, 7:30 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    0

    Înainte să vedem ce, hai să ne oprim puțin la titlu. Nu este ceva deosebit, nu caută scandal și impresii deșarte, este de fapt un împrumut. Asta ca să nu vă spun că este un furt. Chiar dacă în domeniu – vorbim de arte și științe – se practică, există și noțiunea de plagiat, dar să nu vă gândiți acum la nimic banal, nu este vorba de doctoratul primului ministru sau altor politicieni mai apropiați nouă.

    Este vorba de moartea celui care a fost Jean-Luc Godard, poate cel mai important cineast din a doua jumătate a secolului trecut. Cunoscut pentru „À bout de souffle”, „Cu sufletul la gură” în românește, pelicula care, alături de „Cele 400 de lovituri” ale lui Truffaut, a lansat noul val francez, punându-i pe americani la treabă.

    Godard este sau, mai precis, a fost mai mult decât un regizor de filme. Un gânditor jucăuș, năstrușnic prin felul în care provoca, indicând aberațiile unei vieți care renunță la inefabilul transcendental în favoarea banalului cotidian. Consecvența sa în gândire și comportament a mers până la gestul final al morții asistate, eutanasiere pentru cei care nu le au cu „political correctness”.

    Îmi veni în minte Godard, pregătindu-mă pentru discuția pe care am avut-o la radio cu doi colegi și amici, miercuri dimineața. Oarecum am prevăzut sau intuit unele întrebări și probleme legate de apariția volumului meu, un roman scurt de fapt, la editura Mirador. Mai ales cele legate de importanța din ce în ce mai scăzută a cuvântului scris, a literaturii în forma ei clasică, adică pe hârtie și în volume numite cărți.

    Și, într-adevăr, discuția a pornit de la închiderea bibliotecilor – jumătate din bibliotecile țării -, dispariția cititorilor, literatura scrisă pe hârtie devenind un fel de fenomen vetust cu care omul zilelor noastre nu mai are ce face. El, omul zilelor noastre, iar printre ei tânărul crescut în era digitală, nu mai citește cărți, fiind ocupat cu ecranul, fie că e vorba de ecranul telefonului, al laptopului sau, mai ales la cei mai în vârstă, al televizorul plat și care acoperă, dacă se poate, peretele camerei de zi. Și de noapte, desigur.

    Ce am avut și ce am pierdut, veni întrebarea, oare fenomenul este ireversibil și dacă da, care vor fi consecințele? E de rău sau e de bine? Și atunci m-am gândit la Godard, cel care declara sus și tare că urăște filmul, sperând în sfârșitul acestei epoci care gândește și vorbește prin imagini confecționate, prin gesturi studiate, prin ceea ce se vede și nu ceea ce se simte și gândește. Chiar dacă a făcut filme până aproape de moartea sa, la 92 de ani, Jean-Luc credea că filmul, mai ales în varianta sa americană, în care prevalează povestea, vestitul story, scris pentru copii și infantili, deturnează atenția, înlocuiește esențialul cu imaginea și fenomenul, oferind, în loc de meditație și sacrificiu, iluzia unei vieți fără contur și fără adâncime.

    Toate astea în anii șaizeci ai secolului trecut, atunci când tehnica digitală, cea care ne-a dat telefoane deștepte și internetul, era doar în capul specialiștilor de la centrele bine păzite și plătite ale unor instituții semi-militare sau chiar militare. Parafrazând titlul primului său film, cel care a făcut din Belmondo un star, omul zilelor noastre nu mai trăiește cu sufletul la gură, nu mai are sentimente directe și oneste, se lasă absorbit de iluzia lipsei de griji și de preocupări în mijlocul instrumentelor care îi promit paradisul pe Pământ.

    În cele din urmă e vorba de renunțarea la transcendență, la idealul unei alte lumi în favoarea cotidianului imediat. Inclusiv cei religioși sunt expuși acestui fenomen, din moment ce religia a devenit în anii din urmă sau politică, sau afacere, renunțând la ideile sacre și dincolo de cotidian ale mântuirii sau damnării. Goana după satisfacții imediate și palpabile a aruncat în desuetudine absolută preocupările mai profunde pentru om și sufletul său.

    Cuvântul scris – cu semnificații multă vreme sacre – nu mai are prea mare importanță, eventual doar dacă este scris pe chitanțe și extrase de cont și acelea trimise online, direct pe adresa de mail al celui în cauză.

    Cartea, cea care te închidea în lumea ta, unică și inconfundabilă, a devenit un obiect depășit, greoi, incomod și fără nicio relevanță. În România actuală dacă un autor autentic, nu unul care exploatează moda și divertismentul facil, reușește să vândă o mie de exemplare din cartea sa, se consideră că a avut succes și se poate declara mulțumit.

    Dispariția cărții și a lecturii individuale poate avea efecte nebănuite și dezastruoase. Unele deja le experimentăm, altele se arată la orizont, iar cele mai multe sunt de neobservat pe ecrane.

    Penultimul film al lui Godard, realizat în 2014, se întitulează „Adio limbajului” și sintetizează magistral consecințele înstrăinării într-o lume care nu mai realizează că limba nu este ceva mecanic, digital, accidental și virtual. Este lumea noastră, iar prin renunțarea la ea, renunțăm la determinația fundamentală a umanității care ne individualizează și ne scoate din animalic.

    Nu este întâmplător că premiul special al juriului de la Cannes a fost atribuit lui Roxy, câinelui lui Jean-Luc, protagonist în acest film.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    1 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.