Marți am avut ceva treabă prin Aradul Nou. N-are importanță ce – mai ales dacă știi că am o mașină care la anul face majoratul -, mai interesant este că am stat pe acolo aproape toată ziua, plimbându-mă necontenit ca să-mi omor timpul între două amânări. Altfel zi frumoasă de toamnă, la soare era chiar plăcut, iar frunzele încă șușoteau în vântulețul care se enerva doar din când în când, mai mult de formă.

Și pentru că, așteptând ceva care nu depindea de mine, n-aveam nimic de făcut ore întregi, mă-nvârteam prin Neu-Arad cu gândul la cele vechi și uitate. Înainte tocmai discutasem cu cineva despre demersurile care vizează imortalizarea trecerii lui Franz Kafka prin oraș – e vorba deocamdată de o placă pe zidul unei clădiri -, am pomenit și de bustul uitat al împărătesei Sisi, așa că nu e de mirare că îi aveam companioni în hoinăreala mea de dincolo de Mureș.

Înainte să ajung la Casa Beller, m-am oprit o clipă la Monumentul Ostașului Sovietic Eliberator. Ce, nu știți că există așa ceva în Arad? O da, și este chiar în Aradul Nou, imediat după cum treci podul, într-un părculeț mai mult parcare, uitat și nevăzut între pomii care îl înconjoară.

Nu e mare lucru să-ți dai seama că în 1951, atunci când a fost înălțat, Aradul Nou era majoritar nemțesc, în consecință monumentul venea ca o atenționare pentru cei care au avut neobrăzarea și ghinionul să atace Uniunea Sovietică a lui Stalin. Da, nu e glumă, e acolo de peste șaptezeci de ani și de peste treizeci de când am scăpat de comunismul sovietic. Și nimeni nu are dorința să o demoleze sau să o mute undeva, eventual în cimitirul unde sunt îngropați soldații sovietici căzuți în luptele din jurul Aradului. Nemaivorbind că arată ca vai și amar, nici inscripția nu mai există, cei care nu știu istorie habar n-au pentru ce este obeliscul acela părăginit la intrarea în Aradul Nou.

Este drept, acum trei ani, un consilier de la USR a lansat ideea scoaterii de acolo a ruinei monumentale, dar totul s-a terminat în coadă de pește. Oare reprezentanții noștri locali nu au curajul să se atingă de monumentul sovietic? Mai ales acum când URSS devenită din nou Rusia bate la porțile estice ale Europei. La modul concret, nu doar așa simbolic.

În timp ce lucrarea care o aducea pe Sisi la Arad a fost demontată în anii douăzeci ai secolului trecut fără probleme. Dubios, oricum, în fond regina, ucisă de anarhistul italian Luigi Lucheni, reprezenta un simbol al revoltei, nu al supunerii. Cert este că bustul aflat în parcul acum în fața hotelului Continental (Astoria, pentru arădenii mai trecuți) a fost realizat de sculptorul care a finalizat și Statuia Libertății, reașezată între valorile orașului. Și dacă tot mă plimb prin Aradul Nou să nu uităm că numele la naștere al sculptorului Zala György era Georg Mayer.

Dar Sisi (există și varianta Sissi) lipsește în continuare.

Bustul se află acum în grădina muzeului din Makó, așa cum am mai scris pe aicea, n-ar fi mare lucru să ne înțelegem cu cei de acolo, în cel mai rău caz pentru o copie fidelă care să fie reașezată în parcul din fața hotelului. Chiar dacă în ultima vreme parcul se numește Bujor Buda, după un domn care e departe de simbolistica mondială țesută în jurul împărătesei. Și care, de altfel, după cum l-am cunoscut, ar fi perfect de acord cu ideea.

Am ajuns în cele din urmă și la casa Beller, casa cu ghiulele, cum e cunoscută pentru cei cu adevărat interesați. Nu de cioace, ci de valorile autentice ale Aradului. E o casă tipică de șvab înstărit, construită la începutul secolului XIX, lovită de nenumărate ori în timpul evenimentelor din 1848-49 de ghiulelele trase din cetate asupra orașului revoltat. Și din care 17 sunt păstrate într-o formă piramidală încastrată în peretele din curte. Problema e că nu ai cum să intri, iar casa – una dintre cele mai vechi din oraș – se află într-o stare de degradare avansată.

Și tot uitându-mă eu la biserica catolică și la monumentele din jurul ei, mă tot gândeam, oare de ce nu mai suntem în stare să ne acceptăm și să ne întreținem trecutul. Bine, acum, în zilele culturii de ecran, online, adică, este evident că nefirescul a devenit firesc, iar ceea ce până nu de mult nu era acceptabil, a devenit chiar motiv de mândrie și laudă.

Cum se poate să nu realizăm faptul – evidențiat în presă de peste două decenii – că Aradul este singurul oraș din România în care a umblat Franz Kafka, iar această întâmplare are un potențial uriaș, atât pentru stima de sine a arădenilor, cât și pentru o viitoare și posibilă atracție turistică. Ce ar fi dacă piața Plevnei ar deveni piața Kafka – vizavi e sinagoga neologă – iar trecerea scriitorului prin Arad să fie marcată și cu o statuie adecvată. Eu o văd de peste douăzeci de ani. Și cu asta voi rămâne.

Plus că povestea cu Franz Kafka nu este una trasă de păr. Din câte știm până acum, prezența la Arad s-a lăsat cu urmări decisive pentru scriitor. A rupt logodna cu cea cu și pentru care a venit aici și se poate deduce că atunci și aici și-a dat seama de pericolul bolii care avea să îl răpună peste șapte ani. Drumul lui de la Arad a fost direct la un medic în Viena. Și unde s-a stabilit că are tuberculoză. Toate astea în iulie 1917.

Revenind la obeliscul soldatului sovietic eliberator, încheiem cu observația că istoria adevărată nu este a politicienilor și a demagogilor care confecționează ideologii la minut, ci a celor care lasă ceva în urmă.

Și nu neapărat ca soldatul sovietic, ci precum Sisi sau Franz…

PS: Iar dacă sunteți de părere că între Sisi și Franz nu există nicio legătură, iat-o: ultimele cuvinte ale ei, inainte de moarte, după atacul anarhistului, au fost: „Ce se întîmplă cu mine?”, adică exact primele cuvinte ale lui Gregor Samsa din Metamorfoza, poate cel mai cunoscut titlu din opera lui Franz Kafka.

Citește și:

Hub cultural mARTA lansează „Hub literar mARTA” cu un eveniment de debut inedit: Turul poetic prin centrul Aradului

Program complet fARAD #12. O ediție despre PROPAGANDĂ cu 5 zile de proiecții și invitați speciali