De fapt, cu Peter.

Pedi era când l-am cunoscut, acum o jumătate de secol.

Nu aveam încă 13, el nici 11, când m-am mutat cu părinții de la Zerind la Sânleani. Era vecinul de la a doua casă în dreapta dacă ieșeai în fața porții. Avea o soră mai mare, Lisi, tatăl lor, deși  relativ tânăr, era deja pensionar. Își pierduse o mână în război și primea un ajutor încă de pe atunci din Germania.

Pedi nu era ca ceilalți șvabi din Sânleani și Livada.

Nu se închidea în cercul lor bine delimitat, era gata de joacă oricând, avea un zâmbet larg, fără umbră de gânduri ascunse. Au fost doi ani care au trecut ca gândul, după care ne-am mutat într-o casă mai mare și mai centrală din sat, ca după nici doi să o vindem și pe aia și să ne mutăm la oraș, în Grădiște.

Au urmat ani intenși și încurcați pentru amândoi, nu ne-am mai întâlnit.

I-am uitat și pe colegii și prietenii mei șvabi din Sânleani, am reținut în cele din urmă doar numele fetelor care mi-au atras pe atunci atenția.

Era Rezi, colega de clasă care îmi făcea manichiura pe sub bancă în timpul orelor, convingându-mă că unghiile și degetele îngrijite nu sunt deloc feminine. Apoi era cealaltă Rezi, premianta, cea care era imbatabilă la mate și fizică și mai era una, Lisi, parcă, mai mică cu un an, înaltă, bine făcută, blondă cu ochi albaștri, exact așa cum îmi imaginam eu pe atunci frumusețea germanico-nordică, dar care era deja promisă unuia care se afla în armată și pur și simplu nu avea ochi pentru alți pretendenți.

Așa era la șvabi, fetele erau gata de măritiș la terminarea școlii generale, chiar dacă nunta avea loc puțin mai încolo. Oricum, șanse foarte mari nu aveam, cele trei comunități, cu toate că se conviețuia fără probleme, erau destul de închise, căsătoriile mixte dintre nemți, unguri și români fiind aproape excluse.

Uitasem eu multe, de o vreme însă, probabil vârsta, îmi aduc aminte din ce în ce mai bine lucruri de demult, nu mi-a fost așadar marea mirarea când, acum câteva luni, mă trezesc pe Messenger cu un Peter care mă întreabă: Ce mai faci, vecine?

Nu m-am gândit de loc, nici nu i-am căutat profilul, i-am răspuns direct cu o întrebare: Tu ești, Pedi?

Atât de simplu ne-am reluat prietenia după jumate` de secol. Am aflat încet toată povestea, plecarea șvabilor a început chiar în perioada când ne-am mutat de la Sânleani, dar ca orice arădean, auzeam și eu poveștile macabre cu încercări ratate de trecere a graniței, chiar cu oameni împușcați, infinitele trucuri pe care le foloseau cei care nu mai voiau în paradisul lui Ceaușescu. Pedi a plecat, pe căi legale, în 1990, cu familia, având deja două fete măricele, după ce a lucrat 15 ani la IAMMBA.

Înainte, după ce au vândut casa pe o sumă de nimic, s-au prezentat la ei doi Domni în civil, dar cu arma la vedere, cerând banii primiți pe casă dacă vor să ajungă în Germania. La graniță, vameșul l-a întrebat câți bani are la el, la răspunsul său sincer că 800 de mărci, acesta i-a cerut 500 dacă nu vrea să aibă necazuri.

Ajuns la Nürnberg, s-au apucat imediat de treabă, pensia tatălui a crescut și ea, au început cu efort și sudoare să-și construiască noua lor existența. N-a fost deloc ușor, degeaba ești neamț, ești o vinitură și acolo, chiar dacă te poți vedea curent cu oameni pe care i-ai cunoscut în România, majoritatea șvabilor din jurul Aradului stabilindu-se la Nürnberg și Ingolstadt și în împrejurimile celor două orașe.

„Facem Kirchweih la doi ani mai nou, dar tinerii nu se omoară, dacă murim noi ăștia care mai vorbim românește s-a terminat și cu trecutul și cu amintirile noastre”, îmi spune Pedi într-o românească fără probleme. La întrebarea, cum de vorbește după treizeci de ani așa de bine, îmi spune râzând: „Ne uităm la seriale la TV, te miri la ce tâmpenii ne uităm pe Pro TV Internațional, iar cu soția mai vorbim între noi dacă nu vrem să ne înțeleagă ceilalți. Nepoțica îmi și spune în astfel de ocazii: Du bist rumanisch. Și încă ceva”, îmi spune surescitat că a prins momentul: „Nu m-am obișnuit nici după treizeci de ani cu mâncarea lor: carne și cartofi, nu tu supe, ciorbe, ciolane, sarmale. Ne ocupăm noi de asta acasă, poate și de aia zice nepoțica ce zice.

Pe de altă parte, chiar și așa n-aș mai reveni aici. Probabil nici nu plecam dacă statul român nu își bătea joc de noi, cum de altfel își bate joc de toți cetățenii săi în continuare, numai că noi pe atunci aveam unde să ne ducem. Acum au și ceilalți, se uită la mine cu subînțeles, că nu degeaba a plecat un sfert din țară. Obligați, să ne înțelegem, nu de voie bună. Că, să știi asta, se uită la mine semnificativ: nimeni nu pleacă de bunăvoie dintr-un loc unde și-a făcut un rost și poate trăi omenește.”

Săptămâna trecută, Pedi a venit în țară. Cu familia, soție, fete, nepoți. Au venit la o nuntă. Ne-am vorbit dinainte, i-am așteptat la aeroport în Timișoara.

Pierzând vremea pe acolo, mă întâlnesc cu un fost coleg dintr-una din multele redacții arădene pe unde mi-am făcut veacul. Mergea la Londra, de trei ani lucrează acolo, a fugit acasă doar pentru că taică-său are niște probleme de sănătate.

Aflând ce caut eu pe acolo, se arată interesat de situație, în fond, zice, mai nou suntem cu toții implicați în migrația asta nenorocită.

„ Și chiar, acum vă veți vedea după cincizeci de ani? Hai că vă fac niște poze, că mai am două ore până la avion ”,  zice el în cele din urmă și fix asta se și întâmplă la sosirea lui Pedi în Timișoara.

Foto, video: Călin Bibe.