În urmă cu nu mai puțin de cinci ani, apărea în paginile virtuale ale ziarului nostru un material despre o clădire din Arad construită în stilul Art Nouveau (sau „Secession”), o clădire care era de mulți ani în paragină, elementele decorative de pe fațadă căzând pe asfalt.

Și atunci, ca și acum, zona era marcată cu o bandă pentru protecția pietonilor, dar și a mașinilor care se aventurau să treacă pe acolo.

• Citește și:Bijuteria de pe Cloșca așteaptă o minune ca să fie salvată. Proprietarii trebuie să achite zeci de milioane de euro ca să scape de sechestrul DNA, iar Primăria nu le mărește impozitul pentru că imobilul „nu e destul de deteriorat”

Pe atunci, una din măsurile luate de Primărie pentru a scoate clădirile istorice a căror tencuială „bombardau” Bulevardul Revoluției, a fost de a crește impozitul pe imobile până la 500 % în speranța că proprietarii se vor îngriji și de aspectul exterior, nu doar de confortul din propriile apartamente.

Și a reușit. Pe Bulevardul Revoluției, în Piața Avram Iancu, dar și pe străzile adiacente au început să apară schele, iar întregi echipe de muncitori au refăcut, reparat, renovat și în unele cazuri chiar restaurat clădirile, aducând o binemeritată pată de culoare unui oraș ce pe vremuri era denumit regesc.

Sigur, au mai rămas câteva clădiri care nu au avut așa mare noroc, în unele din ele printre proprietari aflându-se chiar Primăria, și nu au ajuns să fie renovate, sau sunt doar parțial.

Revenind la vila de pe strada Cloșca (vilă ce a aparținut prefectului Urbán Iván, proiectată de arhitectul Steiner Iosif și finalizată anul 1904), aflăm că situația a rămas exact ca în urmă cu 5 ani.

Aceasta se află încă sub sechestrul DNA, într-un dosar în care este implicată familia Colțeu. Celebra familie Colțeu care a încercat să pună mâna pe un întreg sat. Mai multe detalii despre proces AICI

În urmă cu cinci ani, am întrebat Primăria de ce nu este și această clădire pe lista supraimpozitării cu 500%. Răspunsul a fost unul halucinant: „Nu este destul de deteriorată”. Desigur, nu aceasta a fost exprimarea lor, însă am scurtat-o noi. Instituția susținea că „în urma unei evaluări tehnice, gradul de degradare nu depășește 25%”, și de aceea nu se poate supraimpozita.

Spunem „susținea” deoarece nu îi putem crede pe cuvânt. Și asta pentru că, de atunci și până acum, au trecut 5 ani, iar de atunci copacii cresc prin și pe clădirea care zi de zi se mai cojește de câte un strat de tencuială. (Copaci pe care administrația ar trebui să îi aibă în vedere atunci când pornesc drujbele*). Acum a căzut și o bucată mare dintr-un gard, semnalizând că această clădire moare, încet, sub ochii noștri, iar cei responsabili nu sunt sau nu pot fi trași la răspundere.

Și spunem asta deoarece am întrebat reprezentanții Primăriei  dacă, după 5 ani de la prima evaluare tehnică care constata un grad de sub 25% de degradare, s-a realizat o alta. Opinăm că prăbușirea unui gard masiv din piatră și cărămidă ar trebui să conducă către ridicarea „scorului” și să scoată clădirea din inadvertența administrației locale.

Răspunsul dat de reprezentanții Primăriei, după mai multe insistențe a fost: „În urma evaluării de anul acesta s-a decis supraimpozitarea clădirii cu 400%”, însă nu ne-a mai spus care este și gradul de degradare al imobilului stabilit în urma evaluării tehnice.

Ce ne-a mai spus însă este că proprietarii nu au făcut nici un demers către Primărie pentru eliberarea unor avize de construcție, care să arate semnele unor eventuale lucrări de renovare. Dacă Primăriei i-a trebuit „doar” 4 ani pentru a cere o nouă evaluare… ce să-i îndemne pe proprietari în a începe lucrările, ne întrebăm noi.

„Da, o să o refacă…după ce murim noi”…

…ne-a spus agentul de pază de acolo cu care am stat puțin de vorbă. Părea și el sătul să mai vadă paragina în care a ajuns clădirea și era destul de convins că el nu va mai fi în viață când schelele vor „îmbrăca” bijuteria de pe Cloșca.

*Lucru mărunt sau nu, cu o simplă căutare pe Google Maps, în imaginile oferite din 2009,2011,2014 și 2019 se poate observa parcursul, să-i zicem așa, unui copac care astăzi nu mai există (suntem de acord cu necesitatea tăierii lui), însă nu putem să nu observăm  coincidența: copacul nu mai este, dar gardul e căzut.

Iar asta, cel puțin momentan, nu putem determina: a căzut singur, sau procesul tăierii copacului a dus la căderea acestuia?