Oare voi reuşi? Oare pot? Oare mă încadrez în timp? Oare cât vânt prind din faţă?

Sunt doar câteva întrebări pe care ţi le pui atunci când pleci la o tură de anduranţă de câteva sute de kilometri. Însă ce întrebări îţi pui în momentul în care pleci într-o ciclo aventură de 1000 de kilometri? Pentru că indiferent cât te-ai pregăti, tot nepregătit te prinde.

Dar acest lucru nu este un impediment. Nici pe departe. Ci o pastilă efervescentă de ambiţie, curiozitate, aventură, curaj şi puţină nebunie.

Este dragoste sinceră faţă de anduranţă!

Startul celei mai lungi ture de ciclism de anduranţă din Arad din 2018 s-a dat într-o dimineaţă răcoroasă de sâmbătă. Cât de dimineaţă, vă întrebaţi? Cam de pe la vreo 5. Prima parte a traseului i-a dus pe cei 21 de ciclo aventurieri, veniţi din toate colţurile ţării, până în ţara vecină, unde legea este… lege! Un drum dus-întors de 400 de kilometri, în care alergi după orizont, dar care pe cum crezi că te apropii de el, tot mai departe e.
O porţiune în care, la 40 de grade Celsius, fără pic de umbră, ai impresia că eşti în deşert şi o ai pe Fata Morgana lângă tine. Şi nu, nu vorbim despre cântăreaţa cu armata. Vorbim despre acel miraj produs în special în regiunile deşertului.

Jocul minţii e puţin spus! Dar, ca şi-n viaţă, treci şi peste asta. Pentru că – nu-i aşa? – Serbia e frumoasă, iar anduranţa e minunată. Sau mno… mai vedem cu a doua afirmaţie. Moving on.

Ai limită de timp pentru întreg traseul şi pentru fiecare Checkpoint în parte. Urmează partea a doua de traseu. Aproape jumătate din cât ai parcurs până acum. Unii sunt în avantaj cu multe ore, alţii sunt la limită. Ajungi la Checkpoint-uri şi te bucuri de prezenţa voluntarilor ca de Dumnezeu. Ai nevoie de apă. Ai nevoie de atenţie. Ai nevoie de încurajări. Ai nevoie de tot ce îţi poate oferi un om, ca să îţi ridice moralul. Schimbi două-trei vorbe şi o glumă, dar nu pierzi mult timp. Pentru că urmează partea a doua de traseu. Aproape jumătate din cât ai parcurs până acum. Cert este că fiecare îşi calculează timpul pentru a se putea odihni. Unii 15 minute, alţii 4-5 ore.
Urmează o buclă pe drumurile Ungariei, o ţară care, în acest weekend, se află în plină sărbătoare.

Intervine oboseala, deshidratarea, stresul, crampele musculare, dureri de spate, mult vânt etc. Se continuă. Nu se renunţă! Nici în ruptul capului! Se dă la pedale mai încet decât în prima parte.

Cert este că trebuie găsit un echilibru. O cadenţă care să îţi convină. Să nu te solicite prea mult. Mai ai mai bine de jumătate de traseu de parcurs. Ai da orice să fii în pat, să dormi şi să laşi deoparte bicicleta pentru câteva zile. Dar îţi spui „Mno, hai” şi pleci! E partea cea mai scurtă. Greul urmează abia după asta. Alţi 400 de kilometri, dar cu o elevaţie destul de măricică. O zonă superbă, pe care abia aştepţi să o vezi! Eşti la jumătatea drumului. Prinzi din nou curaj. Parcă te-ai mai reactivat. Hai că, aşa, uşor, merge!

Anduranţa e frumoasă. E solicitantă. E dusă la extreme. E nebunie. Dar scoate tot ce ai mai bun din tine. Chiar şi atunci când zici că nu mai poţi.

Pentru că, atunci când crezi că nu mai poţi, mai poţi puţin!

– Cristina Gheorghe –