34 la sută din cei aproximativ 1.300 de deținuți încarcerați în Penitenciarul de Maximă Siguranță Arad au fost diagnosticați cu afecțiuni psihice. Cifrele provin din bilanțul pe anul trecut al Penitenciarului Arad. Comisarul șef Elvis Dobrescu, directorul unității spune că în momentul de față, procentul a scăzut puțin.

Un procent foarte mare dintre deținuții care suferă de afecțiuni psihice, aproximativ 89 la sută, au fost condamnați pentru fapte cu violență, dintre care, majoritatea sunt infracțiuni de omor. Una dintre probleme este faptul că majoritatea persoanelor private de libertate sunt diagnosticate doar după ce ajung în închisoare.

Comisarul șef Ancuța Gligor, medic șef în cadrul Penitenciarului Arad spune că paleta de boli psihiatrice a deținuților diagnosticați este diversă „începând de la tulburări de personalitate mai ușoare, tulburări de comportament, tulburări anxioase, depresii, tulburări bipolare, schizofrenie, episoade psihotice. Am avut și deținuți cu demență”.

Deținuții cu afecțiuni psihice stau în camere cu alte persoane private de libertate. Personalul penitenciarului a adoptat această măsură în beneficiul celor care suferă de afecțiuni psihice, pentru a nu se simți izolați, pentru a fi integrați în comunitate, dar și pentru a fi supravegheați mai bine.

Comisarul șef Liliana Hurezan, director adjunct reintegrare socială în cadrul Penitenciarului Arad explică: „Ei sunt integrați în comunitate. Așa cum a spus și doamna doctor, paleta este foarte largă. Foarte mulți dintre ei vin cu problemele de afară și sunt diagnosticați la noi. Pe lângă intervenția medicală, psihiatrică, evaluare și tratamentul psihotrop, ei beneficiază și de asistență psihologică și atunci sunt monitorizați și din punctul acesta de vedere. Și de ce menționez asta, referitor la compleanța la tratament, pentru că mare parte din intervenția psihologică vizează compleanța la tratament. Nefiind obligați, la fel ca și în comunitate, să ia tratamentul, pe unii dintre ei trebuie să-i convingem. Să-i convingem că le face bine și de obicei, după ce văd efectele tratamentului medicamentos, combinat cu intervenția psihologică, deja putem să trecem și la alte aspecte. Dar, în general, prima etapă este să-i convingem să-și ia tratamentul. Ei sunt integrați în comunitate și sunt în camere cu alți deținuți. Cred că ăsta e un lucru foarte important pentru că afecțiunile psihice cu care majoritatea dintre ei  sunt în evidență nu sunt niște afecțiuni atât de debilitante încât ei să trebuiască să fie izolați de restul. Oricine are o afecțiune psihică trebuie să învețe să trăiască cu ea. Dacă e o afecțiune de gen psihotic, un episod psihotic, un episod de schizofrenie, orice fel – din paleta asta – nu se tratează, dar ei trebuie să învețe, ca și afară, să recunoască simptomele, să-și dea seama când se agravează, să solicite ajutor. Asta face psihologul și afară cu ei, plus ei învață cum să gestioneze relația cu ceilalți și să devină funcționali. Practic, ăsta este scopul. Dacă vorbim de tulburări nevrotice de genul depresie, anxietate, pentru acestea necesită mai multă intervenție psihoterapeutică”.

Deținuți de sprijin

Reprezentanții Penitenciarului Arad spun că deținuții cu afecțiuni psihice sunt acceptați de către ceilalți deținuți, că îi sprijină, și că stigmatizarea, în închisoare, este mai mică decât afară. Mai mult de atât, pentru cei cu afecțiuni psihice, există deținuți de sprijin. ” În mod interesant, stigmatizarea, în penitenciar, este mai mică decât în comunitate. Ceilalți, în foarte mare procent, îi acceptă, le sunt un sprijin de multe ori, un sprijin extern, care văd, care ne anunță: „Vedeți că este mai necăjit”. Ne aduc ei la cunoștință aceste lucruri. Sunt mult mai atenți, deși pare ciudat, că te-ai aștepta ca în penitenciar să fie oameni cărora nu le pasă de ceilalți. Avem formați și deținuți de sprijin, deținuți care, mai ales pentru cei cu risc de suicid, sau care au autoagresiuni frecvente, le sunt un sprijin. Ce înseamnă sprijin? Stau cu ei în cameră, merg cu ei la plimbare, îi antrenează ei în activitățile acestea de timp liber, vorbesc cu ei. Până la urmă e vorba și de ideea de normalizare a situației”, a punctat Liliana Hurezan.

Directorul adjunct de reintegrare socială explică de unde a pornit ideea cu deținuții de sprijin: „La nivelul sistemului penitenciar există un  program, așa se și numește: Program de formare a deținuților de sprijin pentru deținuții aflați în situații de vulnerabilitate și de criză existențială. Ei sunt selecționați de către personalul penitenciarului, în general de psihologi, dar și în colaborare cu ceilalți specialiști, dar și cu personalul din pază. De obicei sunt persoane care relaționează adecvat, care se raportează la autoritate, în care cât de cât ne putem baza, dar care au și niște abilități de socializare, de empatizare. Atunci ei parcurg un program de formare în care psihologul stabilește și discută cu ei. Ei învață să identifice niște semne că persoana nu este în ordine, este atent la manifestări fiziologice, manifestări psihice, învață cum să gestioneze situațiile acestea, la nivelul de bază. Practic învață ceea ce fiecare membru de familie care are o persoană cu afecțiuni psihice învață. Cum să vorbească cu ei, cum să-i calmeze până vine psihologul”.

Vor însă deținuții să meargă la psiholog?  „Să știți că solicitările sunt foarte mari. Pentru că în cazul tulburărilor nevrotice ei își dau seama că de fapt e o problemă a lor. Adică e o afecțiune și au nevoie de sprijin pentru asta. De aceea ei sunt și integrați în comunitate. O mare parte dintre ei merg la muncă, merg la școală, participă la activități”, spune Liliana Hurezan.

Mare parte din infracțiuni, făcute în cea mai rea combinație: afecțiuni psihice și consum de droguri sau de alcool

Având în vedere că 89 la sută dintre deținuții diagnosticați cu o afecțiuni psihice au comis infracțiuni cu violență, majoritatea fiind omoruri, concluzia logică ar fi că ei au comis infracțiunile în baza afecțiunilor psihice de care suferă, însă directorul adjunct de reintegrare socială spune că este greu de stabilit o relație cauzală, mai ales când vorbim despre infracționalitate.

„Sunt foarte mulți factori care declanșează, care favorizează, care întrețin – de exemplu – un comportament infracțional. Din punct de vedere psihologic e greu să precizăm o relație direcție. Spre exemplu, și în comunitate sunt oameni diagnosticați cu schizofrenie care nu fac fapte cu violență sau își iau tratamentul sau poate beneficiază de un suport familial care îi ajută să-și gestioneze și să-și dea seama când deviază. De exemplu, specificul afecțiunii nu e poate neapărat îndreptată împotriva celorlalți. Da, este unul dintre factorii care este asociat cu infracțiunea, cu infracțiunile de omor, dar aici vine intervenția noastre pentru că știm că afecțiunile psihice pot să fie un factor care să întrețină comportamentul infracțional. De aceea noi lucrăm cu ei, și psihologic și din punct de vedere medical, și educațional și social, tocmai să diminuăm acești factori de risc. De exemplu, cineva care a comis o infracțiune pentru că îi este foarte greu să își gestioneze impulsurile, se enervează ușor, are credințele că cei din jur au ceva personal cu el, dacă cineva îi spune ceva, îi este dificil să respecte regulile, și asta a adus la comiterea unei infracțiuni. Aici vom lucra pe aceste componente, cum să-și dezvolte strategii de gestionare a impulsurilor, cum să evite situațiile problematice, abilități de comunicare sau de relaționare, cum să gestioneze diferite situații de conflict, și în mediul penitenciar le e mai ușor de multe ori să facă lucrul acesta. Și vă spun de ce. Pentru că este un mediu controlat. De obicei persoanelor le este foarte ușor când știu care sunt consecințele. Și nouă. Dacă știm că asta este consecința și ce urmează, pe termen scurt și pe termen lung, ne este mai ușor să controlăm comportamentul. Afară este mai greu să anticipezi lucrul acesta. Și chiar dacă îl anticipează mulți minimalizează probabilitatea să se întâmple ceva. Plus, mare parte din infracțiuni, din păcate, sunt făcute, în cea mai rea combinație: afecțiuni psihice în combinație cu consum de droguri sau de alcool, unde clar simptomatologia este accentuată și nivelul de control este scăzut. Aici dispare accesul la alcool, accesul la droguri și atunci poate să se concentreze și poate să lucreze pe aspectul acesta. Asta nu înseamnă că nu poate să adopte și aici comportamente agresive. O mare parte dintre cei care adoptă comportamente agresive în penitenciar au afecțiuni psihice, dar nu în măsura în care să pună în pericol celelalte persoane. Scopul nostru este să le dezvoltăm motivația și să le dai strategiile și deprinderile necesare să gestioneze. Sunt foarte multe persoane care au plecat de aici și nu au mai comis infracțiuni”, explică Liliana Hurezan.

Factorul de personalitate întunecată

Întrebată dacă există trăsături comune la deținuții care suferă de afecțiuni psihice, care îi determină să comită infracțiuni, directorul de reintegrare socială spune că acest lucru ține foarte mult de tipul de tulburare cu care se confruntă aceștia: „De exemplu, cineva care are tulburare anxioasă este posibil ca aceea să nu fi fost legată neapărat de infracțiunea pentru care este închis. Dacă cineva are tulburări de personalitate antisocială este clar că aceasta are niște elemente comune, pentru că de obicei tulburarea de personalitate antisocială este legată de delincvența juvenilă, de diferite comportamente deviante, chiar dacă ele nu neapărat atrag după sine o sancțiune din punct de vedere juridic. De exemplu, a sărit la bătaie în trafic, sau a șicanat pe cineva în trafic. Nu neapărat ajungi la penitenciar pentru asta, dar este un comportament problematic, antisocial. De obicei, cei care au tulburare de personalitate antisocială au și un istoric în copilărie, în adolescență. Au avut dificultăți în a se adapta, în a respecta normele, un comportament deviant în raport cu părinții sau cu autoritatea. Au de obicei credințe de genul că: <<Nu e ok să mă conteste cineva, eu știu mai bine>> și în general acestea sunt și persoanele care au factorul de personalitate întunecată – în literatura de specialitate, în ultimii ani se merge foarte mult pe factorul de personalitate întunecată. E un element comun factorul de personalitate întunecată. Sunt persoane care sunt centrate pe scopurile lor, să-și maximizeze scopurile, indiferent ce se întâmplă cu ceilalți, și cu un nivel de empatie mai scăzut. Adică, ei își dau seama că celălalt suferă, dar nu le pasă neapărat și de multe ori ne gândim că a vrut să-i facă rău lui X. Nu, face rău pentru că tu ești între el și scopul lui. Cam ăsta ar fi, să zicem, un element comun al celor care au acest element de factor întunecat. Dar studiile arată că și în comunitate nucleul ăsta comun de personalitate întunecată există și la persoane care nu comit infracțiuni. Se manifestă, de exemplu, în alte feluri. Oamenii învață să îl gestioneze și își ating scopurile, poate sunt foarte buni la muncă, dar asta nu înseamnă că sunt foarte empatici sau că sunt foarte buni la munca în echipă. Este foarte greu de spus un profil al deținutului care are afecțiuni psihice pentru că este o paletă foarte mare de afecțiuni. De exemplu, cineva poate să comită un omor pentru că el este într-un episod psihotic și aude niște voci care îi spun că trebuie să îl omoare pe X. Nu poți să spui că cel care aude voci a comis un omor pentru că nu și-a controlat impulsul, el a comis un omor pentru că tulburarea lui nu a fost diagnosticată, nu a primit tratamentul necesar și el are impresia că ceea ce face, face bine”.

Tratament medicamentos doar cu acordul deținuților

Personalul specializat al Penitenciarului de Maximă Siguranță Arad administrează tratament doar deținuților care și-au dat acordul în acest sens, ei nu pot fi obligați să-și ia medicamentele – excepție făcând situațiile în care există o sentință care prevede acest lucru. „Nu avem dreptul să-i obligăm. Sunt aceleași drepturi ca și în exterior pentru toți pacienții. Suntem penitenciar, nu institut medical ca să fie obligați așa cum se întâmplă în sanatorii și atunci rămâne la latitudinea lor. De aceea este foarte important rolul cadrelor medicale și psihologilor, să le menținem interesul crescut pentru a-și lua medicamentația pentru că altfel, sistarea medicamentației are repercusiuni – în primul rând în plan personal și ulterior în plan disciplinar în relația cu angajații penitenciarului, cu ceilalți deținuți”, spune Elvis Dobrescu, directorul unității.

Din cei 420 de deținuți cu afecțiuni psihice, 380 își iau tratamentul. „Putem să spunem că spre 90 la sută își iau tratamentul. Dar sunt care dau declarație pe proprie răspundere că refuză tratamentul psihotrop. Doar dacă au obligativitate prin sentință cu articolul 109, și dau declarație că refuză se înaintează instanței de judecată care a emis sentința, se informează cum că deținutul refuză să ia tratamentul, se înaintează și declarația deținutului și instanța decide: fie o nouă expertiză, fie măsuri de obligativitate la internare sau dispune alte măsuri. Cei care nu au sentință de obligativitate la tratament pe baza declarației lor, că refuză tratamentul psihotrop, ei nu primesc tratament. Bineînțeles că dacă vedem că se decompensează, din punct de vedere psihiatric, îl internăm pe spital penitenciar unde transferul nu poate să îl refuze”, a punctat Ancuța Gligor, medic șef.

Ce se întâmplă însă cu deținuții care suferă de afecțiuni psihice grave, își ispășesc pedeapsa și sunt eliberați din penitenciar? Medicul șef al Penitenciarului de Maximă Siguranță Arad spune că în astfel de cazuri este informată Direcția de Sănătate Publică din județul în care are deținutul își are domiciliul pentru a fi luat în evidență, pentru continuarea tratamentului.

Cum se pot adapta aceste persoane la lumea exterioară, după ani de detenție și care este garanția că acestea nu recidivează? Elvis Dobrescu, directorul Penitenciarului de Maximă Siguranță Arad invocă cele patru regimuri ale legii de executare și spune că nu există garanții în acest sens.

„Legea de executare are patru regimuri, de la sever, maxim, până la regim deschis, semi-deschis. La deschis, libertatea de mișcare e mai mare, poți să mergi afară, la lucru, fără supraveghere. Pleci dimineața, te întorci seara, poți să deții un telefon. Așa a fost gândită și legea de executare, ca spre finalul pedepsei să-i acorzi beneficiul acesta al libertății de mișcare, al încrederii și să vezi cum uzează de el. Demersurile acestea, cum spunea și colega mea, încep din prima zi, de la depunerea în penitenciar: psiholog, educator, medic, încep demersurile pe linie de asistență psiho-socială și atunci după 3, 5, 7 ani, depinde ce infracțiune are, când ajunge în ultimul an sau în ultimele 6 luni, el să aibă capacitatea să poată să meargă la un interviu, să poată să meargă la un loc de muncă în exterior, să înțeleagă că pleacă dimineața, că trebuie să se întoarcă seara, trebuie să se întoarcă fără să fie băut, drogat. Ați întrebat ce garanție avem că cei eliberați nu vor comite infracțiuni odată aflați în libertate. Nu avem garanții, ține mult de firea umană și asta nu putem controla, nici psihologii nu pot să garanteze că cine iese pe poarta penitenciarului Arad sau a oricărui alt penitenciar din țară nu se va întoarce, că nu va recidiva. Nu avem cum să garantăm doar putem depune eforturi zilnic, de la prima până la ultima zi, ca el să se întoarcă în societate capabil să-și reia viața, să-și găsească un loc de muncă, să nu aibă un instinct impulsiv în prima dispută pe stradă, la volan, și la asta lucrează colegii”, a explicat comisarul șef Elvis Dobrescu.

Citește și: Soarele a început să mângâie chipurile chinuite ale pacienților Spitalului de Psihiatrie de la Mocrea