Întâmplarea a făcut să petrec câteva zile departe de orașul pe care îl consider al meu.

Asta este, sunt lucruri pe care de la o vreme nu le mai poți schimba. Sau pentru că e prea târziu sau pentru că nu găsești altceva mai bun. Altfel spus pentru că nu mai ești în stare sau pentru că nu mai vrei.

Cu toate acestea, la orice reîntoarcere în lumea pe care o consideri a ta încerci să te bucuri. Dai de locurile cunoscute, inclusiv fețe ale oamenilor pe care chiar dacă nu îi cunoști personal, expresia, căutătura, zâmbetul lor îți sunt familiare, nemaivorbind de gestul amabil pe care ți-l face șoferul de lângă tine la stop, indicându-ți că te știe, te-a recunoscut.

Chiar dacă la intrarea în țara în care primul mare oraș de pe autostradă este Aradul stai bine peste o oră, iar de data asta de vină nu sunt vameșii unguri, că pe ei nu îi doare cine le iese. Și chiar dacă, venind dinspre vest, orașul te primește cu imaginea searbădă în soare a ruinelor unor clădiri industriale care stau să se huluie lângă împrejmuirea modernă a unei firme transportatoare din vremurile noastre. Te uiți pe numele orașului, așa cum se face mai nou din litere uriașe de tablă vopsită, observând inscripția în trei limbi: oraș martir.

Pentru cei care n-au trăit zilele fierbinți ale evenimentelor din Decembrie ’89, denumirea se poate referi la situația de astăzi. Ajunge să te gândești la cei cinzeci de mii de foști arădeni care au părăsit orașul în ultimele trei decenii, să realizezi că nimic fundamental nu s-a întâmplat, orașul a pierdut toate șansele de a ieși din mediocritate. Și-a pierdut industria, și-a pierdut acea brumă de viață culturală care o caracteriza până și în cele mai negre momente. Nu e o întâmplare, cei în vârstă își mai aduc aminte, orașul a fost mereu în primele rânduri când era vorba de a prelua, de a încetățeni pe aici valori occidentale, fie că vorbim de linia feroviară electrificată spre Podgoria, fie de emulația din anii șaizeci în jurul noii muzici care venea din occident.

Foto: Aradul de altădată

Am mai spus-o undeva, nu exclud ca termenul de „bișnițar” să fie o creație a zonei, având în vedere multiplele stratageme pe care le aplicau arădenii să dribleze prostia comunistă și să se bucure, atât cât se putea pe atunci, de valorile care veneau mai dinspre vest.

Și uite așa, venind dinspre Pecica, vezi ruinele pe dreapta și pe stânga, urmează niște supermarketuri, unele deja părăsite, ca imediat la intrarea în orașul propriu zis să admiri monumentala clădire a Fabricii Neuman lăsată să se prăbușească. Clădirea – am spus asta pe aici mai de mult – este una istorică, fiind printre primele clădiri industriale construite în țară și oriunde, dar nu în Arad, s-ar găsi un mod de a o valorifica, de a o transforma, moderniza în ceva care să servească orașul pe bune. La o adică, printre atâtea supermarketuri făcute din tablă, oare cum ar arăta acolo una în clădirea renovată și adecvată noii destinații?

Foto: Alexandra Moț / muzeulcomunismului.ro

Întrebări retorice, desigur, fiindcă nu degeaba pleacă arădenii văzând atmosfera de acum din oraș. Una a jocului mic la ofsaid, a câștigurilor la limită și la derută. Se construiesc tot felul de centre comerciale într-un oraș în care industria adevărată a dispărut, locurile de muncă care cer specializare și competență în loc să se înmulțească scad dramatic în continuare, în locul fostelor fabrici și ateliere care produceau la export se ridică noi supermarketuri. Chiar dacă unul a fost deja închis, acela, da, care în loc să se fi mutat în clădirea fabricii baronului, s-a închis din lipsă de interes și, desigur, rentabilitate.

Probabil știu ceva și cei care le construiesc. Se gândesc ei așa: chiar dacă în Arad numărul locuitorilor scade, deci scade inclusiv puterea de cumpărare, ăia plecați vin și ei din când în când la rude și cunoștințe și ce să facă, mai fac și niște cumpărături.

Foto: Alexandra Moț / muzeulcomunismului.ro

Generația de mijloc, cea care susține prin activitate și inițiativă o comunitate, pleacă din Arad și se reîntoarce doar în vizite. Cunosc foarte mulți care se duc la concerte în Berlin, Paris, Budapesta, iar când la spun de Festivalul Berii din Arad sau de Open Air de pe aeroportul pe care aterizează doar vrăbii și turturici, îi apucă râsul. Hai, dom’le, îmi spune câte unul care mă știe mai bine, știu, ai simțul umorului, dar asta e prea de tot.

Asta este, continuă altul care le are și cu analiza, astea sunt cioace pentru cei care rămân acasă și cred că asta e muzică, e festival, e ceea ce se cheamă divertisment în Occident. Nu, dom’le, acolo dacă plătești, primești valoare, iar dacă ai valoare, ești plătit.

Aici e invers, ți se aruncă niște bani, să nu mori de foame, dar cel mai important e să le cheltuiești în supermarketurile care cotizează cui și cum trebuie. Politicienii nu au decât un singur gând: să se îmbogățească cât mai repede. Ceea ce este aproape firesc în aceste condiții lipsite de pretenții mai înalte: nepricepuți, fără idei și perspective, aruncă fărâmituri prostănacilor care doar atâta știu: să-l înjure pe cel cu pretenții și să lingă mâna care le aruncă o monedă de băgat în căruciorul de cumpărături.

În sfârșit, fostul meu elev, trăitor în occident, angajat al unei firme de talie mondială, conchide: știti, lucrurile astea o vreme nu se văd, sunt doar bănuite, simțite de cei mai sensibili. Iar când devin evidente, nu mai e nimic de făcut, e chiar sfârșitul lumii…