Omul din popor, sănătos la trup şi la minte, nu suduie şi nici nu blestemă orice şi oricâte i s-ar întâmpla. În cel mai rău caz, când supărarea dă în clocot nemaistăpânit şi trece peste baierile inimii, sătul de răutăţile pricinuite de „un anume fără de nume”, de obicei „om lipsit de omenie”, îi spune aceluia scurt şi apăsător: – „Să îţi fie ruşine la obraz!” Dacă scapă cu atât, ruşinatul se poate socoti norocos, mai are o şansă în a se îndrepta. Dacă prigonitul îl măsoară cu privirea din cap până în picioare şi după câteva clipe de tăcere apăsătoare îi zice aceluia: „Du-te ! Mânca-te-ar pustia!”, s-ar putea să-l pască pe prigonitor nenorocire grozavă.

Câţi dintre noi, oameni supuşi modernităţii, ne-am gândit vreodată ce e aceea pustia? În general cuvântul acesta ne duce cu gândul la o regiune sălbatică, nepopulată, poate chiar acoperită cu nisip. Uneori „fluierăm a pustiu” fie dezamăgiţi de toţi şi de toate, fie din părere de rău, de plictiseală ori din pagubă. Alteori, ne simţim pustiiţi adică părăsiţi, înrobiţi parcă într-o stare de singurătate apăsătoare care aduce mâhnire, supărare şi durere. Când aflăm, însă, că pustia poate fi înţeleasă şi ca loc blestemat, afurisit, umblat de „cel cu coarne” ce stă gata oricând să-i înghită pe cât mai mulţi, abia atunci pricepem grozăvia nenorocirii ce se poate abate peste cei care prigonesc. Aşa stând lucrurile, chiar merită să ne întrebăm noi pe noi înşine: „Ne înfricoşează sau nu pustia?” Dacă da, haideţi să o ţinem la cât mai mare distanţă. Cum? Simplu! Prin reconsiderarea atitudinilor noastre faţă de semeni.

Şi ar mai fi un aspect de netrecut cu vederea! Nu doar oamenii pot fi pustiiţi, ci şi clădirile, localităţile, locurile şi chiar ţările. Toate acestea pot ajunge în paragină, ruină, fiind în cele din urmă părăsite, ajungând astfel a fi pustii. Cine şi-ar fi închipuit vreodată că punctele vamale, animate de nenumăraţi lucrători, vigilenţi de multe ori din cale afară, gata să te întoarcă din drum pentru te miri ce, vor ajunge aproape pustii? Cine ar fi crezut că sate întregi se vor depopula ajungând aproape pustii prin plecarea tinerilor în cele patru zări ale lumii, şi a bătrânilor parcă prea devreme, măcinaţi de dor, în „cealaltă lume”? Care dintre noi s-ar fi gândit că locuri împădurite, întinse, vor fi pustiite de către drujbele hămesite ale aşa-zişilor investitori, fie ei de-ai noştri sau de ai te miri cui şi de pe unde? Toate acestea şi încă multe altele se petrec acum, sub privirile noastre, şi dacă nu vor fi oprite înseamnă că strigătul lumii este în deşert, în zadar, deci, în cele din urmă în pustiu!!!

Omul din popor, sănătos la trup şi la minte, nu suduie şi nici nu blestemă orice şi oricâte i s-ar întâmpla. În cel mai rău caz, când supărarea dă în clocot nemaistăpânit ce trece peste baierile inimii …