Au trecut mulți ani de când nu am mai trăit clipe de genul celor din seara aceasta sau de ieri. Ca să îmi găsesc un reper mai apropiat, aduc aminte aici de barajul pe care UTA l-a câștigat împotriva celor de la Călărași. ICIM nu ne-a mai purtat prin asemenea seri de delir de opt, poate nouă ani.

Aveam un flash în timpul meciului, un flash din colecția „cum ar fi fost dacă?” Exact la asta mă gândeam, cum ar fi fost dacă această finală se juca cu restricții, fără spectatori, cu 15 ziariști prin sală care auzeau fiecare urlet al antrenorilor, scârțâitul parchetului sub tălpile de latex al jucătoarelor și fluierul arbitrilor.

Ar fi fost o sărăcie de meci și bine spun sărăcie pentru că era o finală săracă în sentimente, săracă în trăiri. Sportul fără spectatori este (aproape) degeaba. Demonstrația am văzut-o în seara asta.

A fost o nouă seară de delir, o nouă seară în care „Bibi” și-a luat locul de șef de galerie, o nouă seară în care Zoran a fost „in the air”, o nouă seară în care fiecare coș reușit de ale noastre, fiecare punct, avea valențe orgasmice printre cei 1.500 de fani.

Am auzit mulți „deștepți”, încă de ieri seară, care spuneau că „așa-s calculate treburile, 3-1 pe a lor”, Ăștia ar trebui interziși pe arene, iar „Zucky” să le șteargă conturile pe care prind glas. Sunt nocivi ca pirul, ca piperu-n ochi. Te ustură când îi auzi.

Recunosc că am fost sceptic în ceea ce privește meciul de astăzi. Nu din cauza celor descriși mai sus, ci pentru că aveam impresia încă de aseară că Sepsi are un etaj în plus la capitolul valoare. Dar tocmai de asta le mulțumesc acestor fete care îmbracă culorile galben-albastru, culori făcute respectate în timp de Monika Broșovszky, de Diana Ciupe, de Anca și Laura Nițulescu, de Anca Stoenescu, Green și alte mari campioane pe care le-am văzut și ovaționat în Polivalenta arădeană.

Se numește FCC UAV Arad, dar pentru fanii arădeni, din respect pentru istoria, din piepturile lor se va auzi mereu „hei, hei, hai ICIM!” Iar fetele care îmbracă tricourile acestei grupări care timp de trei decenii a făcut istorie în baschetul românesc și-au lăsat și ultimele picături de sudoare pe parchetul acela.

Apogeul a fost sfertul al patrulea, cel început de „ICIM” cu un handicap de 9 puncte, 46-55. A fost momentul în care s-a găsit cheia pentru a deschide ușa unei noi victorii. Se numește chiar Keys, iar americanca a luat jocul pe cont propriu și după 8 minute din acest ultim sfert, scorul arăta 65-59, ireal! Sepsi a reușit doar patru puncte în 8 minute și avea nevoie să recupereze 6 puncte în doar două minute. Keys era peste tot, sub propriul coș, la inelul advers, era coordonator și recuperator deopotrivă, marca și imediat salva pericolul, a fost…. A fost extraordinară. Și ea, și celelalte fete, ciprioata Akatiotiou, Vaida, Vitulova – care și-a făcut mâna pentru 3 puncte tocmai când era mai multă nevoie, Sutherland sau Mârne-Nagy, Ghiță, dar nu o putem omite nici pe Brankica Hadzovic, deși aceasta nu a mai dus finalul de meci. Felicitări merită și Fleșer sau Manea, așa cum merită toți cei din club și cei care susțin financiar și logistic această echipă.

„ICIM” rămâne cu șansa a doua la cucerirea titlului, mai ales că decisivul se joacă în secuime, sâmbătă seara. Dar pentru cum au luptat, pentru ceea ce ne-au făcut să simțim, aceste fete sunt deja campioanele inimilor noastre, campioanele inimilor Aradului, indiferent de rezultatul de sâmbătă de la Sfântu Gheorghe.

Mulțumim!

„Hei, hei, hai ICIM!”

PS: Așa cum v-am spus de ieri, Alin n-a putut să vină. Eu m-am ținut de promisiune și m-am dus și la al doilea meci. De data aceasta chiar îmbrăcat regulamentar, în galben și albastru 😉

CIM,