O înţelepciune din bătrânii bătrînilor zice să nu te bagi unde nu îţi fierbe oala şi nu zice rău, nu de altă dar e bine ca fiecare să îşi vadă de oala lui. O altă înţelepciune, probabil la fel de veche, zice că bine faci, bine găseşti, desigur funcţie de ce căutări sau aşteptări avem, toate acestea diferind de la caz la caz. Oricum, de nu te bagi unde nu îţi fierbe oala bine găseşti. Necazul vine când, tot din zisa celor de demult, zici că faci bine dar iese rău. Eh, uite că asta mi-a fost dat să-mi vadă ochii, curioşi de altfel de când mă ştiu, în câteva momente din din viaţa personală, viaţă ce alunecă la vale cam de ţîşpe ani buni.

Aşadar, la un moment dat, în tinereţea-mi ce zburda cu avânt tovărăşesc pe undeva prin ţară, de fapt pe unul din şantierele patriei, mă întorceam de la punctul de lucru spre cantina-baracă (inversare intenţionată a cuvintelor din denumire) împreună cu mulţi alţii de seama mea. Îmbrăcaţi în faimoasele salopete, cu cizme de cauciuc în picioare şi cu lopeţile pe umeri, mergeam în coloană dezorganizată salivând cu gândul la fasolea pregătită la cazan, desigur nealeasă dintre nenumăratele pietricele mici şi tari, a cărei miros ne gâdila nările de la mare distanţă. Când toate păreau a fi bune, câţiva zeci de paşi despărţindu-ne de cantina-baracă, unul dintre tovarăşi s-a desprins din coloană, şi-a sprijinit mâna dreaptă pe un stâlp de electricitate de pe marginea drumului, după care a început să i se scuture cu putere de sus în jos şi invers, spre lateral, piciorul stâng ridicat aşa, cam de două palme de la pământ. Eh, în acel moment cei din aproperea lui au înţepenit. Curentul electric pusese stăpânire pe bietul tovarăş. Cineva trebuia să ia atitudine iar acel cineva, un tovarăş vigilent, s-a ivit în pas alergător din urmă şi când i-a aplicat curentatului o lovitură bine ţintită peste braţul sprijinit de stâlp la desprins de pericol. Tovarăşul era salvat. Doar că nici vorbă de curentare, de fapt celui în cauză îi intrase o pietricică în şlapul confecţionat prin tăierea perechii personale de cizme şi cum îl deranja omul a început să-şi scuture piciorul. Iată aşa, bietul tovarăş s-a ales cu braţul luxat iar salvatorul cu necazul pe cap – vrusese să facă un bine şi ieşise rău de tot.

Nu am să detaliez cum la un alt moment dat, la o nuntă, câţiva cunoscuţi furaseră mireasa, aşa, pentru divertisment, ajungându-se cât pe-aci să fie compromisă nunta, că întâmplări de acest fel sigur aţi mai văzut sau auzit, ci am să vă prezint o poveste 97% adevărată, întâmplată ieri la una din vecina mea de etaj.

Buni Ica. Buni Ica e o bătrânică cumsecade dar aprigă şi locuieşte pe acelaşi etaj cu mine. Ei, vreau să vă spun că nu am văzut-o aşa de fericită de multă vreme. Motivul – îi venise nepoţălu’ ieri diminiaţă în vizită, mare student la facultatea de dizain sau cam aşa ceva în Bucureşti. Ce să vă zic, aproape toată ziulica de ieri casa scărilor a fost scena unor dansuri mlădioase ale nenumăratelor mirosuri de mâncăruri care mai de care mai ispititoare, gătite la marea artă de către Buni Ica în cinstea nepoţălului mare student la dizain. Necazul, însă, pândea la uşa apartamentului şi avea să atace pe la orele trei, după masa. Ceea ce s-a şi întâmplat. Pentru început, dacă tot se culcase nepoţălu’, ghiftuit cu atâtea bunătăţi, Buna Ica îngrijorată de rupturile blugilor musafirului le-a cusut, că na, pe lângă nenumăratele goblenuri făcute în tinereţe câteva cusături erau o nimica toată. Apoi, grijulie cum sunt toate bunicuţele, a adus câteva îmbunătăţiri inventarului efectelor personale ale nepoţălului, după cum urmează: portofelul şi cureaua de la blugi, vechi şi cu pielea crăpată le-a aruncat la container iar în locul lor a cumpărat altele din piaţă; geanta, învechită şi cu pielea crăpată, a dat-o de pomană femeii de serviciu (un vecin de la blocul de vis a vis) şi a cumpărat o geantă diplomat, că aşa îi stă bine unui intelectual, nu?; cureaua ceasului de mână, metalică şi grea, că probabil de la ea avea nepoţălu’ ceva vînătaie la mâna dreaptă, a înlocuit-o cu o curea din piele-imitaţie, la ceasornicarul de la parterul blocului din colţul străzii. Şi ca toate să fie bine rânduite, cu o foarfecă bine ascuţită i-a aranjat nepoţălului, desigur în timp ce acesta dormea, cu mişcări dibace câteva smocuri de păr care prea îi stăteau ridicate asemeni crestei cocoşului. Ah, era cât pe-aci să uit! Nu au scăpat nici cele două şireturi, unul verde şi celălalt galben, ale başcheţilor roşii, au fost înlocuite cu altele, albe şi lungi.

La capăt de poveste ce ar mai fi de adăugat? Cred că reacţia nepoţălului la toate aceste schimbări făcute de bunicuţa grijulie! Dar nu, nu am s-o descriu ci am să vă las pe dumneavoastră, cei care citiţi aceste rânduri, să v-o închipuiţi.

Gata! Vă las! Nu de altă dar mi-a sosit nepoţica în vizită şi cred că am s-o duc la frizer, că prea lung îi lasă părinţii bretonul. Ce ţi-e şi cu moda asta?

Prof. I. Sălcuță