Locurile de parcare pentru persoanele cu handicap știm prea bine cum arată, albastre și cu acel semn care înfățișează o persoană în scaun cu rotile. Așa sunt peste tot. Numai în Arad nu. Acestea au fost înlocuite cu pătrate albastre și cam atât. Având în vedere faptul că locurile respective începeau să își piardă din culoarea aceea, s-a trecut la revopsirea lor. Doar că sunt făcute…. de mântuială. E pe sistemul de „las’ că merge și așa”. Stâlpii de pe centru, deasemenea, suferă de pe urma acestui sistem, fiind vopsiți doar pe jumătate.

Îl știți pe Lască? Ei, nu îl știți… Îl știți foarte bine pe acest individ care se bagă peste tot și face lucrurile de mântuială. E peste tot. La guvernare, în primărie, în viața politică, în cea privată, în trafic. Cum am mai spus, e peste tot. Ei, uitați că pe acest Lască l-am văzut zilele acestea prin Arad, foarte ocupat cu locurile de parcare pentru handicapați. Îl observ cum vopsește un pătrat albastru și dă să plece. Îl întreb:

– Dar pe omulețul acela alb, în scaun cu rotile, nu îl mai desenezi?

El se uită la mine, își potrivește șapca care îi căzuse pe ochi și îmi răspunde domol:

– Las’ că e bine și așa. Vede omu’ ce-i aci.

Bine, prietene, zic eu, dar de ce nu îl faci, totuși?

– Ete na! Acuma mă iei la întrebări. Nu mai am vopsea albă, de-aia! S-a folosit ca să… „albim”… pe cine trebuie „albit”… Las’ că nu trebuie să știi tu atât de multe, continuă Lască.

– Bine, frate, iaca nu mă mai bag, că poate trimiți alți oameni în alb care să dirijeze un pluton de jandarmi să-mi rupă picioarele că pun prea multe întrebări.

Lască încuviințează din cap, semn că am ales bine pentru sănătatea picioarelor mele.

Intru să beau o cafea la o terasă cu un drag prieten. Nu stau foarte mult și plec către birou. Pe drum, iar dau de Lască. Vopsea stâlpii de pe centru. Vopsește unul până la jumătate, iar apoi trece la următorul.

M-a mâncat în f…runte și îl întreb:

– Da’ aici, Lască? Aici nu ai destulă vopsea pentru tot stâlpul de îl faci doar până la jumătate?”

Lască nu m-a dezamăgit și mi-a răspuns întocmai cum mă așteptam:

– Las’ că e bine și așa. Cine se uită la stâlpi? Șod ești și tu acum!

– Măi, Lască, măi. Dar uită-te și tu cum arată… Îți place?

– Băi, băiete! Potolește-te odată! Și nu mai face poze! Auzi?

Eu deja mă uitam după omul în alb, dar nu m-am mișcat. La terasa pe care tocmai o părăsisem începea melodia lui Bregovic: Gas, gas, gas! Atunci mi-am dat seama că e momentul să îmi urc picioarele în spinare. Nu înainte de a mai face o poză la stâlp.

În spatele meu aud o voce scrâșnind din dinți: „Ei!!! No, las’ că te prind eu!”.

Nu-i nimic, Lască… las’ că o să îți vină și ție rândul.