Auăleu! M-au instigat, m-au pus să vorbesc, să urlu, să improvizez… Era joi, dar nu-i nimic, că tot mă întorc (Foto)





M-am întors la Oradea, am revenit ieri în orașul care m-a fermecat în urmă cu trei luni și jumătate după ce nu l-am vizitat timp de șase ani. Am dorit să o văd altfel decât atunci, am dorit să-i văd profunzimea dincolo de ceea ce îmi arată ea la suprafață. Am ales Oradea tocmai în plină sărbătoare la Arad, Zilele Aradului, dar nu ca un afront ci mai degrabă ca o oportunitate. O oportunitate de a face altceva decât ceea ce fac în mod obișnuit.
Despre Arad chiar nu vreau să scriu prea mult astăzi. Se întâmplă lucruri în această perioadă și la noi, dar parcă totuși ceva încă lipsește. Avem Picnic Festival, avem și spectacole de operetă și distracții pe ștrand, avem și un Palat Cultural renovat, dar parcă lipsește bucuria, acea bucurie în care să vezi oamenii mai descrețiți, mai vii.
Ieri nu am fost pentru clădiri, pentru terase sau parcuri, pentru aqua-parcuri. Ieri am fost mai mult pentru… underground. Am fost la teatru, prima dată în calitate de cursant de teatru, iar seara la o excelentă piesă cu un titlul sugestiv: „Huoooo!” Oradea nu este doar un oraș din ce în ce mai frumos, Oradea este locuit de oameni frumoși. Primul pe care l-am întâlnit a fost Alin Stanciu, un tip de 30 de ani, actor la Teatrul Regina Maria dar și la propriul său teatru de improvizație, Studio Act. Ieri, Alin nu a jucat, ieri, Alin ne-a învățat. Este un excelent trainer de teatru de improvizație și uite așa am ajuns să fac de toate: să urlu, să strig, să compun povești banale, să sar, să râd, să mă bucur sută la sută de două ore de curs de actorie în teatrul de improvizație. Frumoasă experiență… Lângă mine erau tineri frumoși, de la 14 la 40 de ani, care toți aveau un sigur gând: să învețe. Aveau de la cine, bravo și mulțumesc Alin! Atenție, a făcut-o gratuit.
Lângă sala în care noi improvizam, alții învățau sa danseze. De la ritmuri la latino, la „Csardas”-ul maghiar sau chiar muzică țigănească. Fain loc, să o spun neaoș…
Am plecat apoi la colegii de breaslă. După ce am scris despre Oradea în luna mai, cei de la Bihoreanul (www.ebihoreanul.ro) au preluat articolul. Așa am cunoscut-o virtual pe Adriana Totorean, iar acum eram dator cu o vizită la redacție. Și cât de bine a fost. Am intrat într-un sediu dotat cu climă, extrem de curat și plin de oameni care munceau. La Bihoreanul se muncește indiferent de temperatura de afară… Faini oameni. Ne-am răcorit cu o apă plată, am discutat de tot felul, ca între jurnaliști, dar timpul ne presa… Mai ales că aveam o defecțiune de la mașină.
Foto: Oradea are același farmec mereu
Știți cum este să rămâi fără bec la mașină într-un alt oraș? Ca și când ți se rupe talpa la pantofi pe ploaie și ești departe de casă iar magazinele de profil închise… Noroc cu Darius, un tânăr fotbalist din Oradea care cam știe cât e ceasul la orice oră l-ai trezi. Cum-necum, cu ajutorul său, l-am găsit pe domnul Florea, unul pe care l-am subestimat inițial tocmai din cauza vestimentației: bustul gol, pantaloni scurți și șlapi. E meșter iscusit domnul Florea, ne-a rezolvat problema și apoi ne-a povestit de prin tinerețile sale ce oameni faini și fete frumoase erau în Arad. A fost cadru militar în Gai…
Când ni s-a făcut foame am ales un local de pe Crișul Repede. Repede l-am și ales… Am fost serviți așa cum ne așteptăm de fiecare dată să fim serviți, iar ceea ce am realizat este faptul că deși este mai mic, parcă orădenii folosesc mult mai bine potențialul Crișului decât folosim noi arădenii pe cel al Mureșului. Mai multe localuri dar mai ales mai multe poduri.
Și m-am întors în centru, acolo între Piața Unirii și strada care duce la Palatul Moskovitz (n.m. superb palat). Foarte animate locuri, iar clădirile sunt o minunăție. Terasele, din nou pline deși era o zi obișnuită, o zi de joi…
Dacă nu ar fi timpul, Doamne cât timp am mai avea… Dar se făcea ora 19, ora la care ne-am propus să mergem la teatru. Un altfel de teatru, într-o sală mai mică, la Studio Act, nu într-una cum suntem obișnuiți la marile teatre. Dar piesa pe care am urmărit-o a fost… Auăleu!, demnă de orice mare scenă. Mi-a plăcut enorm ce scria deasupra ușii de la intrare: „Instigare la cultură”. Și chiar ne-am simțit instigați…
Marian Pârvulescu și Christine Cizmaș au fost actorii care ne-au făcut să râdem și să ne întristăm în același timp vreme de o oră și jumătate. „Huooo!” se numește piesa și într-un singur an a avut peste 70 de reprezentații în toată țara. Cei doi actori fac parte din trupa de teatru „Auăleu” din Timișoara, iar piesa chiar a fost de… auăleu. O tragicomedie socială și umană, construită pe dialogul și replicile extraordinare dintre un jandarm și o bătrână protestatară, chiar „profa” lui de limba română din liceu. Finalul a fost apoteotic: s-a aplaudat vreme de 15 minute…
Foto: Christine Cizmaș și Marian Pârvulescu
Știți ce mi-a plăcut ieri la Oradea? Cel mai mult mi-a plăcut că deși era o banală zi de joi, în Oradea se întâmplă lucruri, în Oradea ai cu ce îți ocupa timpul, în Oradea nu ai timp să te plictisești.
S-a lăsat noaptea și am dorit să revăd Piața Unirii după apusul Soarelui. Am fost fascinat la finele lui aprilie de spectacolul de lumini, de aceea feerie nocturnă sub lună plină. Am intrat în palatul Vulturul Negru și m-a dus gândul la Milano, la galeriile de lângă Dom. E plin cu localuri, plin de tineri care în felul acesta au unde să iasă, au de unde alege… Cât despre feerie, și ieri a fost lună plină, dar parcă s-a întunecat ceva la Oradea. Mai multe clădiri au fost lăsate în beznă, cele de lângă Primărie, vizavi de Palatul Vulturul Negru. la fel și mijlocul Pieței Unirii.
Dați-ne domnilor lumină, că în beznă a stat poporul acesta mai bine de 50 de ani…
Frumoasă Oradea, chiar mă simt instigat să revin. Și o voi face. Curând…
Comentariile portalului
LoL. Cica impartiali. Hai ca e buna asta!
Ce jenant! La Munchen a venit JD Vance care spune in clar ca anularea alegerilor s-a realizat de sistem la influnete din UE si au folosit argumente subrede provenite de (...)
De ce nu se prezintă un punct de vedere sau o declarație și din partea celor care au respins accederea scriitorului în rândul academicienilor ? Așa ar fi (...)