Împotriva președinților Maia Sandu și Nicușor Dan s-a pornit, după alegerile parlamentare din Republica Moldova, un val de atacuri fără precedent. Semn că, în viață, nu toate se aliniază după constelația investitorului – premierul moldovean a anunțat că Rusia a investit 200 de milioane de euro în alegerile din RM și, după cum a spus procurorul general, vreo 20 de milioane în România, pentru un anumit candidat care a avut „zero cheltuieli”. Acum știm că înfrângerile au durut pe tot drumul de la Moscova până la Curtici, via Băicoi.

Întrebarea este: de ce au durut înfrângerile astea aici, parcă mai tare decât în „pașnica agresoare”, Rusia? De ce durerea înfrângerii a declanșat atacuri așa de dure? De ce sunt mai necăjiți „creatorii digitali” sau „influenșării” autohtoni decât investitorii din Rusia? Se comportă de parcă au scris contra cost, dar cu plata condiționată de victoria în alegeri…

Președintele Nicușor Dan este supus unor atacuri pe chestiuni de formă (ca să nu spunem, la persoană), nu de fond, ca răspuns la susținerea partidului înființat de Maia Sandu. „Marea” problemă pe care au identificat-o la președintele Nicușor Dan este că nu-i în largul său nici la trecerea în revistă a gărzii de onoare, nici la defilarea pe ritmul „Marșului de întâmpinare”. Sau că nu stăpânește regulile de protocol și, în loc să reacționeze ca un robot, se comportă ca un om normal, cu anumite stângăcii de înțeles pentru cineva obișnuit mai degrabă cu biblioteca, nu cu onorurile militare.

Sigur, puteam avea un „președinte model”, capabil să-l copieze la perfecție pe criminalul de război în fața căruia se închină toți cei ce-și bălesc dragostea de țară, aici, acasă sau în lumea largă (diaspora). Dacă aveam acel președinte, nu mai erau atacuri de acest fel.

Toți criticii au uitat cam repede că am avut până nu demult un președinte care cunoștea regulile de protocol și le respecta la milimetru – de nervi își mai arunca, protocolar, paltonul – dar nu a avut alte realizări în două mandate.

A, da, unii îl mai critică pe președintele Nicușor Dan pentru neimplicare în problemele țării, pentru că nu a făcut nimic în cele mai mult de 100 de zile de președinție. Este greu de aflat ce așteptări raționale ar fi avut acești critici. „Problemele țării” sunt ale guvernului și ale partidelor din coaliție. Președintele a intervenit uneori, atât cât îi permitea Constituția. Ce putea să facă altceva? Eventual să-i pălmuiască pe pesediștii care blochează încercările de reformă…

La Maia Sandu sunt atacuri dincolo de chestiunile de aspect fizic sau de ureche muzicală.

În schimb, o „pictează” ca dictatoare care a „omorât democrația în Moldova” și care „va influența și democrația românească”. Toți cei care au încercat să cumpere voturi, să manipuleze votanții sau să stârnească panică în secțiile de votare lansând amenințări cu bombe, toți aceștia au respectat „la sânge” regulile jocului democratic, nu? În schimb, președinta Maia Sandu a „ucis democrația”…

Lupta Maiei Sandu cu serviciile de dezinformare și manipulare rusești este veche. Așa că, încă din primul mandat, a știut să adopte măsuri dure împotriva celor care acționau în defavoarea Republicii Moldova sau a intereselor sale strategice, cum ar fi integrarea în UE și intrarea, într-un fel sau altul, sub „umbrela” NATO. Mai pe scurt, împotriva celor care nu au respectat regulile democrației.

Evident, Moldova colcăia de „patrioți” care săpau la temelia țării cu târnăcoape rusești. O mulțime de partide, posturi TV, radio și site-uri care lansau atacuri pe față, fără vreo reținere, și acționau pentru reîntoarcerea Moldovei în sfera de influență a Rusiei. Nu era vorba de opinii, de argumente contra intrării în UE, ci de acțiuni subversive de manipulare a opiniei cetățenilor. Iar președinta Maia Sandu nu a ezitat să facă față acestor provocări.

Cei care o acuză că a interzis partide sau că a suspendat televiziuni nu mint. Așa s-a întâmplat, cu observația că nu președinta Maia Sandu a acționat, ci instituțiile statului moldovean, respectiv Curtea Constituțională, Comisia Electorală Centrală sau Consiliul Audiovizualului. Că au fost implicate și serviciile moldovene, este foarte posibil. Asta ar trebui să fie treaba serviciilor interne, să furnizeze informații și probe în astfel de atacuri la adresa intereselor țării.

Aparent, ce s-a întâmplat în Republica Moldova cu acele partide, televiziuni sau site-uri sunt atacuri nedemocratice sau, mai degrabă, anti-democratice, putând fi asimilate cu limitarea sau suprimarea libertății de expresie, a libertății cuvântului și a libertăților politice. Doar că…

Democrația, adică suveranitatea poporului sau acea formă de organizare a statului în care puterea este exercitată de popor, are dreptul și chiar obligația de a se apăra împotriva unor atacuri care pot s-o distrugă. Și asta, chiar dacă forțele care atacă democrația se folosesc de mecanisme democratice în acțiunile lor, cum ar fi alegerile sau libertatea de asociere.

Exemplul „de manual”: „atacul” devastator dat democrației germane de naziști, care au ajuns la putere prin alegeri libere și apoi și-au instaurat dictatura folosindu-se de instituțiile democratice, anulând astfel posibilitatea exercitării puterii de către poporul german.

Astfel de atacuri la democrație au avut loc în toate țările care au fost în sfera de influență societică (Europa de Est), dar și în alte țări, între care Regatul Unit (cu ocazia Brexitului) sau în Germania la alegeri. Desigur, nu atât de brutal și de direct cum au făcut naziștii, ci mult mai subtil, mai rafinat, prin acțiuni de manipulare și dezinformare în mediul online, prin atacuri cibernetice sau prin acțiuni de destabilizare, de decredibilizare a instituțiilor statului atacat și de dezbinare a societății.

Două dintre cele mai răsunătoare atacuri de acest fel au avut loc în 2016 și au vizat Marea Britanie (având ca urmare Brexit-ul) și SUA (alegerea lui Donald Trump), „armele” hibride folosite fiind dezinformarea (prin mii de conturi false pe rețelele sociale), răspândirea de știri false și teorii conspiraționiste, atacuri cibernetice (spre exemplu, este confirmat faptul că hackerii ruși din GRU au spart emailurile Comitetului Național Democrat și le-au publicat prin Wikileaks) sau sprijinirea unor actori politici implicați.

În aceeași perioadă (2015 – 2016), Europa a fost ținta finală a primului mare val de refugiați sirieni, ceea ce, în opinia multora, a însemnat, în realitate, un atac la adresa democrației occidentale europene. Fluxul de refugiați din Siria a fost „pus în mișcare” spre Turcia, de Rusia și fostul dictator sirian Bashar al-Assad, prin bombardarea deliberată a unor zone civile.

Criza refugiaților, provocată pentru a fi folosită ca armă politică

Sursa: economica.net

Apoi, Turcia a folosit mulțimea de refugiați (peste 3 milioane) pentru a obține bani europeni și pentru a forța mâna Uniunii Europene să-i accepte aderarea, blocată din cauza unor excese dictatoriale ale președintelui Erdogan. În acest context, Europa a fost pusă în situația de a refuza primirea refugiaților, încălcând astfel principiile democrației – Convențiile internaționale obligă statele să ofere azil și protecție, iar a refuza acest lucru ar fi o încălcare a valorilor democratice – sau de a-i primi, acceptând provocarea.

Evident, UE nu a trecut peste valorile democratice pe care le-a apărat mereu, a primit refugiații nu doar din primul val, ci și din celelalte valuri, asumându-și astfel riscul de a fi destabilizată de marea masă de refugiați care au adus în Europa o altă cultură, altă religie, alte obiceiuri.

Adevărata problemă a acestor „atacuri” ale refugiaților a fost aceea că UE a fost prinsă nepregătită pentru un răspuns corespunzător (un sistem de azil solid, coeziunea țărilor membre și, nu în ultimul rând, politicieni care să se poată ridica la nivelul situației).

Toate acestea au dus la alte efecte, încă prezente în toată Europa: ascensiunea partidelor populiste și extremiste, polarizarea opiniei publice, criza generală de încredere în guvernele naționale și în UE. Războiul hibrid continuă, rețelele de socializare au devenit mai puternice decât statele, Rusia își continuă acțiunea de destabilizare a Europei și, prin asta, a NATO, iar liderii politici din lume sunt tot nepregătiți să facă față situației.

În această atmosferă, Maia Sandu este printre foarte puținii șefi de stat europeni care au avut curajul să pună în mișcare democrația militantă. Adică, să lovească în toate acele forțe care au atacat democrația în țara pe care o conduce.

Mulți susțin că președintele Nicușor Dan nu este capabil să procedeze la fel, printre multele acuze la adresa lui fiind și aceea că nu a făcut nimic pentru a devoala atacul care a determinat CCR să anuleze alegerile – apropo, această acțiune a CCR face parte din „arsenalul” democrației militante, adică este un tip de acțiune prin care se apără valorile democratice.

Doar că atacul asupra României a fost nu doar puternic, ci și perfid, fiind folosite și „cozile de topor” din instituțiile statului român. Președintele a spus că are nevoie de câteva luni pentru a avea dosarul complet; abia atunci va putea acționa. Vom vedea cum va proceda. Până atunci, însă, este președintele meu și al celor care vor, cu adevărat, o țară independentă și stabilă.