În timp ce majoritatea artiștilor plastici apelează la pictură, grafică, ori la sculptură pentru a da viață creațiilor, artista Gyöngyi Pásztor Fodorean a ales o cărare mai rar bătută, anume cea a tapiseriei. Însă tapiseria pe care o brodează nu e una pur ornamentală, ci merge dincolo de frumusețea decorativă, într-o zonă mai profundă: ea țese sufletul ei. Marți după-masa, la Galeria Alfa, a îmbrăcat pereții  cu o explozie de culori, inducându-ne o binemeritată bucurie, în vremuri atât de încercate. Înainte de vernisajul expoziției sale, al căror gazde au fost maestrul Ioan Kett Groza și sculptorița Anamaria Șerban, am reținut-o pentru câteva minute pe doamna Gyöngyi Pásztor Fodorean pentru a afla direct de la ea câte ceva despre stilul ei unic de a crea artă.

– Spuneți-ne câte ceva despre această minunată expoziție.

– Acum doi ani am avut ultima expoziție personală și așa mă bucur că am reușit să o fac și pe aceasta! Am venit cu lucrări noi, destul de multe, am lucrat în acești doi ani destul de mult, am avut și timp suficient.

– Ce ne puteți spune despre titlul expoziției?

– Am pus titlul „Sufletele noastre…?”, cu semnul întrebării, pentru ca fiecare să se gândească la ce dorește. Este ceva actual, legat de viața noastră de zi cu zi, de tot ce se întâmplă în lume. Să ne privim pe noi înșine din interior. Am o lucrare care îmi e foarte dragă, am pus-o și pe afiș în detaliu (lucrarea din stânga, în spatele artistei, foto sus), aceasta de fapt este chiar „Lupta sufletelor”, așa i-am dat titlul, cu mâinile care încearcă să se cațere… noi din greutăți, încercăm să ne cățărăm, să ajungem undeva tot mai sus. Viața e o luptă, de fapt. Asta este.

– Mai aveți o lucrare mare, foarte interesantă, din trei bucăți…

– Da, este un triptic foarte drag mie. Este o lucrare mai veche, pe care însă am refăcut-o. Este când mai refac lucrări, depinde și de starea sufletească. Am lucrat foarte mult pe aceasta. Cam un an de zile a durat, pentru că tehnica este grea. Merge încet, durează luni de zile de regulă când fac o lucrare și sunt o fire foarte nerăbdătoare.

– Cam cât timp lucrați pe zi?

– E important să lucrez multe ore, dacă pot. Dacă fac cu întreruperi, nu prea e bine. E ca atunci când citești o carte și revi după o săptămână, două și nu mai știi de unde să o iei, ieși din ritmul acela. Deci îmi trebuie continuitate, tot timpul. Este și când nu pot, atunci sufăr, dar asta este. Tehnica este broderie, cu colaj textil. În trecut am lucrat mai monocrom, tehnica era tot broderie, dar lucram mult în relief, erau multe tridimensionale, am avut și spațiale foarte mari, dar nu mai pot să lucrez așa, de aceea fac tripticuri, ori din patru bucăți, pentru că fizic nu mai rezist. În plus, nu prea mai am spațiul adecvat pentru asemenea lucrări mari…

– Dumneavoastră aveți atelierul în Ungaria acum…

– Da, acolo stăm, la Dombegyház, foarte aproape de graniță. E un loc foarte liniștit. Și chiar de la mine de la casă, dacă mă uit prin geamul de la bucătărie, pot să văd până în Dorobanți. Serios! Dar asta spuneam, acum sunt mult mai colorate lucrările mele, m-am colorat mai mult.

– Simțiți că vă ajută sufletește mai multă culoare?

– Nu știu, e interesant. Așa simt că nu îmbătrânesc, ci întineresc cumva în interior. Evident, și starea sufletească, și echilibrul sufletesc contează foarte mult. Și acum caut tot timpul, deci nu e așa de ușor. Îmi vine în minte o temă, deci o idee, repede iau o hârtie și fac câteva schițe, ca să nu uit, apoi trece un timp, mă mai gândesc la ceva, apoi, gata, mă apuc și o scot. Am materiale foarte multe acasă, că nu mai am loc de ele! Mă ajută foarte mult și textura materialelor, îmi tot vin idei chiar de la acele texturi și când încep o lucrare o și termin. Nu pot să lucrez în același timp mai multe lucrări. Este și când nu mai am răbdare, pentru că știu că mai am puțin și termin. Am cazuri în care le urăsc, pentru că încă nu e gata, mai am mult de lucru, dar deja văd sfârșitul. În general, eu le văd cam cum o să arate. Munca asta este… eu zic că-i muncă, dar este o plăcere și o iubire. Când lucrez, mă simt așa de bine! Cu toate că fizic e greu. Mă doare spatele, degetele sunt împunse și găurite, dar în final, când termin o lucrare, când nu mai trebuie să adaug nimic, mă simt foarte mulțumită. Este când termin și simt că mai trebuie ceva. Dar tehnica asta e foarte greu să o strici, e foarte greu de desfăcut. E groaznic! Dar de obicei când pornesc o lucrare, deja simt că va fi bine, că pornește bine. Ca la orice în viață. Nu știu cât timp voi mai putea lucra, cât timp voi mai avea ochi, mâini, cap… dar e o bucurie care vreau să o transmit de fapt și oamenilor. Asta am făcut tot timpul: pentru oameni o expoziție în care se simt bine.

– Se simte acest lucru și acum, aici.

– Lucrările de acum de pe perete sunt mai calde, îmbracă un perete. Când erau pe jos și mă uitam cum le aranjăm nu le vedeam așa cum ar trebui, dar când sunt pe perete capătă viață. Și bineînțeles că trebuie să le faci pe toate de aici, din suflet, din inimă. Atunci când lucrez sunt foarte echilibrată, sinceră, nu pot să fac ceva doar așa cu gândul că place mai mult la oameni. Nu. Fac așa cum simt eu că trebuie, să mă simt eu bine și știu că dacă eu mă simt bine, atunci ceea ce am simțit eu, pot să transmit. Asta este de fapt cel mai frumos lucru.