„Se întâmpla în 2006. Din presă, un oraș întreg afla cu entuziasm despre turneul de 50 zile al Filarmonicii de Stat Arad în SUA și urmărea cu interes succesul artiștilor, care ajunseseră să reprezinte Aradul și România în acel moment. În acele zile, Radio România Cultural, posturi naționale radio și TV, transmiteau știrea evenimentului fără precedent: o filarmonică din România făcea cunoscut numele țării peste ocean. Azi, din nou, numele filarmonicii apare în media locală și națională”, își aduce aminte cu nostalgie Zoe Pașca, membrul Orchestrei pe vremea aceea, astăzi pensionară.

„Percepția prezentului e diferită, însă”, adaugă artista, cu o tristețe evidentă în textul ei, publicat pe Facebook.

Din păcate, una dintre cele mai prestigioase instituții, un stâlp al culturii arădene se află într-un punct extrem de îngrijorător, în fața unei perspective dezolante. Nu doar că a fost forțată de pandemie să „mențină” un nivel limitat de prestigiu și un oarecare contact cu publicul, exclusiv prin intermediul internetului (ca oricare instituție de cultură în acest an, de altfel), de o vreme încoace, Filarmonica Arad este amenințată cu retrogradarea treptată, din ce în ce mai iminentă, cu aruncarea în derizoriu a unei tradiții culturale de peste un secol, încununată cu realizări deosebite, cu mândrii care dăinuie prin timp. Autoritățile locale intenționează să pună „pe liber” inclusiv o parte semnificativă a personalului artistic (însuși „sufletul Filarmonicii”, Corul și Orchestra), chiar și așa redus deja în număr, în comparație cu alte filarmonici din țară sau din străinătate.

Problema e mai amplă decât pare. Chiar dacă într-un final se va găsi o soluție optimă pentru Filarmonică, răul a fost deja făcut, iar repercusiunile vor dăinui, de asemenea, în timp.

Retrogradarea rușinoasă a început, pas cu pas, cu mai mulți ani în urmă. Oficial, Filarmonica Arad nici măcar nu mai este „de Stat”… asta sub „bagheta magică” a managerului Doru Orban, care și-a recâștigat de curând postul de manager cu cea mai mică notă de evaluare din istoria locală – 7,61. Cu ajutorul Primăriei, desigur, care avea nevoie de un director obedient, care să răspundă doar cu „facem, să trăiți!” până și la ordinul de sabotare și desfigurare a Corului și Orchestrei – cu alte cuvinte, la „masacrarea” instituției pe care, teoretic, o conduce.

Și dacă ne gândim că în alte vremuri, nici măcar foarte îndepărtate (înainte de pandemie și înainte să avem un primar care vede în instituțiile culturale arădene doar o gloată de dușmani), Filarmonica arădeană însemna o mândrie pe plan internațional pentru orașul nostru…

Artiștii Filarmonicii Arad au postat pe pagina lor de Facebook două imagini, două hărți care ilustrează activitatea instituției în deplasare prin țările europene, precum și în statele americane:

Localitățile europene în care Orchestra și Corul Filarmonicii de Stat din Arad au concertat măcar odată începând cu anul 1992:

(Cu mențiunea că pe parcursul lipsei artiștilor din Arad, viața muzicală a fost asigurată de formații oaspete sau locale) 

Localităţile din SUA în care Orchestra Filarmonicii din Arad a concertat în timpul turneului de 50 de zile din anul 2006:

(Aiken, Newberry / Carolina de Sud, Williamsburg, Lexington, Danville, Polund / Virginia, Lancaster, Williamsport / Pennsylvania, Worcester / Massachusetts, Quincy / Ilinois, Tallahassee / Florida, Clovis / New Mexico, Gold Canyon, Safford / Arizona, Fallbrook, Torrence, Laguna Woods, Modesto, Sacramento, Arcata / California, Beaver Creek / Colorado)

O călătorie de cca. 12.149 mile, 25 concerte în 22 de săli, total cca. 26.500 spectatori)

„Da, atunci eram mai frumoși, mai tineri, mai încrezători în posibilitatea promovării valorilor culturale pe meleaguri îndepărtate”, își aduce aminte Zoe Pașca, fost membru al Orchestrei Filarmonicii Arad.

„Da, visul acesta era posibil și chiar se înfăptuia sub ochii noștri, filarmoniștii arădeni ducând mesajul universal al muzicii peste tot în lume. Astăzi, ca întotdeauna, dorința artiștilor filarmonicii e aceeași: să fie lăsați să împărtășească necondiționat talentul, munca, dăruirea și priceperea cu care sunt înzestrați și pentru care nu sunt niciodată apreciați îndeajuns, la justa lor valoare. Dacă nu am reușit să ridicăm prestigiul Aradului în multe privințe, promovarea culturii arădene ar mai putea menține totuși renumele orașului nostru, mult decăzut în ultimii ani, dar care se dorește a fi la nivel european. De aceea, să nu fim indiferenți la provocările nefaste ale prezentului și să ne pese de cum vom fi judecați de generațiile viitoare”, a mai scris artista Zoe Pașca.

Există pe orizont – după ce se va termina pandemia, firește – o posibilitate de a duce mai departe reputația Aradului în domeniul muzicii clasice, în lumea largă?

Când și cum… dacă deja a început compromiterea și descalificarea Filarmonicii Arad? Urmează Teatrul?… Ne vine să întrebăm (deocamdată) în treacăt. Cel Clasic, că Teatrul Vechi este abandonat demult și de curând s-a renunțat la el complet și cu „succes”.

Când… dacă tocmai acum, în pandemie, la prima încercare grea după decenii întregi (nu numai pentru noi, pentru toată lumea), abandonăm tot ce e frumos, tot ce e înălțător, tot ceea ce este parte integrantă din istoria, cultura și identitatea comunității noastre? Și când… dacă mandatul actualului primar, orchestratorul principal al aruncării Filarmonicii Arad în derizoriu, se află abia la început?

Cum ar trebui să rămână motivați artiștii – vorbim acum de muzicieni, în primul rând – dacă sunt atacați în mod mizerabil tocmai de către instituția care ar trebui să îi susțină CEL MAI MULT, Primăria Municipiului Arad?

În cele din urmă, vom trece peste pandemie, poate la un moment dat, dintr-odată, și bugetul Aradului – mărul discordiei, potrivit primarului – va deveni mai satisfăcător (depinde pentru cine, ce-i drept)… dar să nu uităm că anumite răni se vindecă greu. Altele, din păcate, nu se mai vindecă niciodată. O filarmonică nu se „vindecă” așa ușor după ce a fost „infectată” cu virusul distrugerii de o administrație incapabilă să-i înțeleagă rostul și locul în societate. O filarmonică, în general o instituție profesionistă de cultură nu se reface așa cum ar crede unii, cu câte un „vaccin”, pentru că are nevoie de continuitate. Și, mai ales, de respect.