luni, 24 iunie, 2024

Special Arad Logo

    Americanul care ne conservă istoria națională de film. Christopher Landry, la Arad: „Câteodată ești mai bine văzut de la distanță”

    de Raluca Medeleanu | 29 aprilie 2018, 5:38 PM | Cultură | Film | Recomandările editorilor

    0

    Când un american îți spune că „lucrurile se văd mai bine de la distanță”, e de cliulit urechile. La urma urmei, când un american locuiește de 20 de ani în România și în tot acest timp lucrează în mare parte pentru industria americană de film, vorbele lui nu par deloc lipsite de sens. Pe unde o mai pui că aflăm tot de la el că filmul „Mihai Viteazul” al lui Sergiu Nicolaescu a rulat în cinematorafele din peste 100 de țări, cu sală plină. La fel și trilogia „Ardelenii” a lui Dan Pița. Pentru industria filmului, distanțele mari sunt relative și până și Aradul are un potențial imens în ochii producătorilor de filme. Inclusiv din America.

    Producătorul și asistentul de regie american, Christopher Landry a fost invitatul special al Asociației CitiZenit, sâmbătă, la Festivalul Filmului American Independent care se desfășoară în acest weekend la Cinema Arta. Născut în 1962, în Springfield, statul Massachusetts, SUA, acesta are o experiență de peste 30 de ani în domeniul filmului – din care 20 de ani chiar în România, fiind alegerea lui de a se muta în București.

    O producție americană despre tinerețea lui Einstein, filmată la Arad

    L-am întâlnit pe Landry în curtea Cinematografului Arta, chiar înainte de începerea sesiunii de „Întrebări și Răspunsuri” și am avut astfel ocazia să stăm puțin de vorbă. Am aflat că nu este pentru prima oară la Arad și că era cât pe ce chiar să filmeze în orașul nostru un film despre tinerețea lui Albert Einstein, însă, din păcate, după ce aproape toate erau planificate, proiectul a fost abandonat din motive financiare. Despre țara noastră, acesta a afirmat că este un loc cu totul interesant, subliniind că folosește cuvântul cu toată sinceritatea și că simte că România s-a schimbat foarte mult, pe toate planurile, în ultimii ani, ceea ce pe noi, trebuie să recunoaștem, ne-a surprins. „Probabil pentru cei care locuiesc mereu într-o țară, schimbările se observă mai greu”, am opinat, iar el ne-a dat dreptate. Producătorul este adesea plecat în călătorii de afaceri în toată lumea, iar de fiecare dată când revine în România, observă câte o schimbare, fie în bine, fie în rău. Spre exemplu, ne-a spus glumeț: „Schimbarea e peste tot și doar dacă lipsești de acasă mai mult timp, o constați cu adevărat. Uite, acum cinci ani mi-am luat o pisică mică în locuința de la București, apoi am plecat într-o călătorie. Când am revenit, pisica era dublă!”, a râs Landry.

    Am mai discutat puțin despre „fixația” pe care au făcut-o producătorii români pentru poveștile sumbre din era comunismului, despre care el spunea că nu e neapărat un lucru rău, atâta timp cât ai mereu o poveste originală de spus și nu doar copiezi o „rețetă a succesului” pentru un film. Ne-a spus și că a dezvoltat o pasiune pentru filmele românești care, surprinzător pentru noi, în perioada comunistă chiar erau difuzate în toată lumea. În acest sens, a scos recent o antologie care adună toate afișele de film apărute în România, numită „Marele ecran în epoca de aur”. Am fi continuat discuțiile, însă am fost întrerupți de Oana Furdea de la CitiZenit, gazda evenimentului, care a venit să îl anunțe că a venit momentul să intre în sală. Deși toată conversația a fost extrem de interesantă pentru oamenii pasionați de producerea filmelor (în limba engleză, deoarece Landry nu vorbește perfect limba română), ne-am văzut nevoiți să vă reproducem în limba română doar părți din discuție, altfel ar fi ieșit un articol extrem de lung.

    „E atât de greu să faci un film! Totul e împotriva ta, încă de la început”

    Oana Furdea: Chris, bine ai venit la Arad. Pentru început, în loc să te prezint, poate ne spui tu câte ceva despre cum e să lucrezi ca asistent de regie și ca producător? Doresc să menționez și că ai lucrat în domeniu de peste 30 de ani și că ai experiență atât în State, cât și în România și multe alte locuri. Așa că, poate ne spui puțin cu ce se ocupă un asistent de regie?

    Christopher Landry: Sigur. E amuzant că de obicei oamenii spun că atunci când se vor face mari vor să devină regizori, iar ce fac eu nu e deloc același lucru. Cel mai ușor mod de a explica meseria mea e că eu sunt cel care gândește primul posibilitățile prin care se poate face un film. Nu scriu scenariul, nu aleg cameramanul, ci intervin când deja există un scenariu, iar regizorul vrea să spună povestea. Eu, din punct de vedere logistic, trebuie să găsesc modalitatea cea mai bună de a spune acea poveste. „Unde vom filma?”, „Cât vor dura filmările?”, „De ce elemente avem nevoie?” și, câteodată, poate fi și o sugestie creativă. Dacă ai, de exemplu, o secvență care se petrece într-un cinematograf, eu pot sugera să se filmeze într-un cinematograf real, sau dacă e doar o scenă când merg la o casă de bilete în întregul film, atunci îmi pun întrebarea dacă într-adevăr vrem să consumăm timpul și banii și efortul să construim o casă de bilete? Câteodată există motive să facem asta, dar eu cel puțin trebuie să prezint opțiunile existente către regizor, să găsesc moduri prin care eforturile noastre să fie distribuite cât mai eficient. Deci e să găsești soluții, să alcătuiești un orar pentru filmări, în unele cazuri să întocmești bugetul și să relaționezi cu diferite entități care produc filmul, ajutându-le să își dea seama cum să îl ducă la bun sfârșit. E ca un cub Rubick, dacă reușești să pui laolaltă fațeta portocalie, descoperi apoi că celelalte sunt vraiște, iar apoi trebuie să te apuci de asta.

    Oana Furdea: Și cum e cu partea creativă din acest proces? Evident, ca asistent de regie ești implicat în ambele „lumi”. Ești parte a procesului de creație, dar și parte a procesului logistic…

    Christopher Landry: Da. Depinde de proiect și de oamenii cu care lucrez. Unii sunt mai deschiși sugestiilor decât alții. Deci trebuie să fii flexibil și deschis. Cred că în ceea ce privește sugestiile creative pe care le fac sunt mai mult legate de a-l ajuta pe regizor să-și spună povestea cel mai bine posibil. Ca în exemplul cu casa de bilete, vedem dacă trebuie scena aia sau dacă putem să ne concentrăm mai bine resursele pe altceva. Scuze că tot dau exemplul ăsta. Frumoasă sală de cinematograf aveți, apropo!

    Oana Furdea: Mi-ai spus mai devreme că ai ajuns, după ceva timp în industria filmului, să îți placă să fii persoana care face lucrurile să se întâmple. Spune-ne puțin despre provocările pe care le-ai întâmpinat la anumite filme la care ai lucrat…

    Christopher Landry: Când lucrez ca producător, am cam aceleași etape de a „desluși” filmul, însă în cazul acesta uneori găsesc un scenariu sau o poveste a unui autor chiar bun și mă gândesc că asta ar face un film chiar interesant. Hai să găsesc un regizor! Hai să găsesc un loc unde să filmăm! Am lucrat foarte mult în Europa de Est, în special în România, dar și în alte țări. Iar apoi găsesc pe cineva care e interesat de proiect, care are bani, poate un studio, sau un individ care ar zice „Wow, putem băga ceva bani în asta și să facem o poveste la care ne-ar plăcea și nouă să ne uităm, ar fi interesantă și am putea face și ceva bani”. Apoi căutăm locul cel mai potrivit. Ar putea fi, de exemplu, Aradul în locul Iașiului, sau România în loc de Serbia. E cam același lucru, dar la alt nivel, cu meseria de asistent de regie. M-am văzut însă de mai multe ori și în situația în care am găsit o carte, autorul a vrut să se ocupe el de scenariu, care era superb, apoi undeva pe parcurs totul s-a oprit. Chiar dacă am găsit un regizor pasionat, am găsit și locație perfectă, să zicem că în România, apoi vine cineva care ne oferă bani, dar spune:„Uite, vă dau banii cu condiția ca Tom Cruise să joace în el”. Pfff, mda. În primul rând, îmi dai un milion de dolari ca să-mi fac filmul, iar lui Tom Cruise ar trebui să-i dau douăzeci de milioane…

    Oana Furdea: E bine că măcar așa am aflat cât cere Tom Cruise, eu mă gândeam că vreo cinci… Poate ar fi interesant să ne dai lămuriri legat de un lucru. Există percepția în România că la noi filmele se fac într-un fel, iar că în alte locuri sunt făcute diferit. Tu crezi că există vreo diferență între industria de film românească și cea cu care ești tu obișnuit?

    Christopher Landry: Există diferențe, dar sunt mici. Cred că e greșit să spui că toate filmele românești sunt la fel. Firește, un număr mare dintre ele urmează o anumită cale, cunoscută ca „Romanian New Wave” (n.red. „noul val românesc”), iar uneori am fost înțeles greșit când am vorbit despre asta, înțelegându-se că nu îmi plac filmele românești. Ba, îmi plac! Revenind la subiect, există multe filme românești care urmează un anumit șablon de povestire minimalistă și, de regulă, au acțiunea în perioada comunistă, totul e gri, nu există muzică de fundal. Dar între fiecare cinci filme de acest fel, se fac, de exemplu, comedii și drame familiale sau un „Aferim!”… Deci nu cred că toate sunt la fel. Totuși, există și limitări pentru filmatul aici și există alte țări cu limitări chiar și mai mari. La începutul anului acesta am fost în Georgia, iar acolo cred că în doi ani s-au produs doar trei filme. E vorba de a avea acces la modalitățile disponibile pentru a spune o poveste. Căci, în definitiv, asta sunt filmele, nu? O poveste pe care speri că cineva o va asculta. Dacă nu ești atât de norocos, patru oameni vor să-ți audă povestea, dacă ești foarte norocos, întreaga lume vrea, pentru că există ceva în acea poveste care atinge ceva în ei. Poate că recunosc un lucru cunoscut, sau ceva le stârnește interesul. Așadar, cred că provocările din România pentru a face un film sunt cam aceleași ca oriunde în lume, la o scară diferită. E atât de greu să faci un film! Chiar este! Totul e împotriva ta, încă de la începutul producerii lui. Practic, pornești o afacere de la zero. Angajezi oameni noi. Unii știu ce fac, alții nu știu, sau doar se prefac că știu. Și toți au propriile lor lucruri ce îi motivează. Nu toți sunt motivați de dorința de a da viață unei povești frumoase. Unii nu au loc de muncă și vor să-și cumpere o mașină, așa că e mai bine asta, decât să se angajeze vânzător la un magazin. Știi? Genul ăsta de mentalitate… Și cât e de greu până strângi banii necesari pentru producerea filmului, mai ales să îi strângi în așa fel încât să nu îți faci prea multe obligații. Am cel mai mare respect pentru oricine care reușește să facă un film. Fie că e vorba de un student cu încă doi prieteni care filmează cu un iPhone, fie că e vreun studio gigantic care face un blockbuster. Adevărul e că e impresionant că ai reușit. Împotriva tuturor piedicilor, te-ai ambiționat și ai reușit!

    Discuția a continuat pe tema „filme realizate de studiouri versus filme independente”, ideea generală fiind că atunci când realizezi un film cu sprijinul unui studio, automat ai acces la mai mulți bani, echipamente mai bune, actori vestiți, însă ți se și limitează libertatea creativă, căci toți producătorii care ți-au dat bani vor dori să aibă și ei putere de decizie asupra creației tale. Cu toate astea, un film de studio e o adevărată rampă de lansare a carierei. Pe de altă parte, atunci când faci un film independent, puterea de creație e 100% a ta, dar automat apare riscul ca mai apoi să nu reușești să îl distribui în cinematografe. Totuși, deja există numeroase cazuri pozitive (de exemplu, filmele prezentate chiar în cadrul acestui festival) când un film independent a captat atenția unui studio după ce a fost finalizat, acesta l-a introdus în cinematografe, filmul a avut un succes răsunător și a ajuns chiar să câștige sau să fie nominalizat la festivaluri din întreaga lume (de exemplu, „The Florida Project”, o producție independentă distribuită de A24, care a ajuns să fie nominalizată la Oscar).

    Revenim la seria de „Întrebări și Răspunsuri”, trecem la partea în care Christopher Landry vorbește despre istoria filmului românesc și despre cartea sa „Marele ecran în epoca de aur. Afişe de filme româneşti”.

    Christopher Landry: Când am început să vin în România, am început să fiu interesat de producțiile românești, atât profesional cât și personal și am făcut un soi de concurs cu mine însumi: am început să întocmesc o colecție de DVD-uri cu toate filmele care au fost filmate în România de după Revoluție încoace. Este un număr uimitor! M-am oprit anul trecut când am ajuns să am deja peste 300 de filme. România e chiar un loc minunat pentru filmări. O grămadă de oameni au aflat asta și revin aici pentru asta. Sunt locații plăcute, oameni prietenoși.

    Oana Furdea: În legătură cu filmele românești, unii oameni poate că nu sunt atât de familiarizați cu cinematografia națională și cât de bogată este ea. Tu, de exemplu, ai făcut această carte minunată care o avem aici și care se poate cumpăra în librării. E o carte în care ai adunat o grămadă de afișe de film. Și nu doar filme difuzate în țară, ci ,ceea ce găsesc eu chiar interesant, afișe a filmelor românești care au fost proiectate în străinătate. E interesant de descoperit că în perioada comunistă chiar ni se proiectau filmele în întreaga lume!

    Christopher Landry: Atunci când călătoresc în interes de serviciu, încerc să învăț cât mai multe despre locul în care merg, să învăț câteva cuvinte elementare. Dar încerc să aflu și despre filme, căci dacă voi lucra într-un loc alături de alți experți din domeniul filmului, atunci vreau să știu modul lor de gândire. Așa că am devenit interesat de filmele românești din trecut, căci păreau a fi într-o „fântână adâncă”, iar eu aveam anumite idei preconcepute, care toate au fost greșite, despre cum se făceau filmele aici, pe atunci.

    Oana Furdea: Nu te voi întreba care erau acele preconcepții, ca să nu se înțeleagă greșit, scos din context, ulterior. Sunt sigură că sunt multe astfel de preconcepții pe care chiar și noi le avem…

    Christopher Landry: Ați văzut serialul „Comrade Detective” (n.red. „Tovarășul detectiv”)? A fost difuzat și aici pe HBO și e o producție Amazon. A fost filmat aici, în România, acum câțiva ani. Povestea e în jurul unui serial fictiv făcut în anii ’80 și e despre doi detectivi din București. Au scris povestea ca și cum se petrece în acea perioadă, dar e de fapt mai mult interpretarea greșită, occidentală, a ceea ce a fost pe atunci. Au fost foarte atenți la detalii, toate personajele conduceau Dacia din perioada corectă, toți purtau costume autentice, dar totul ce făceau era acea greșeală tipic capitalistă, dialoguri de genul: „Nu știi că a noastră cale, tovarășe detectiv, e calea corectă?”. Toate replicile aduceau a propagandă comunistă, iar asta e ceva ce se crede despre acea perioadă, că fiecare scenariu, fiecare actor, fiecare poveste era foarte controlată. Dar am descoperit că nu era deloc așa! Și cu cât am „investigat” mai mult filmele din acea perioadă, am aflat asta. Iar înainte să fiu în România, mergeam și eu la „cinematecă”, în fiecare sâmbătă dimineață, și priveam filme. Erau foarte interesante pentru mine și atunci. Iar ulterior, am lucrat cu oameni care au produs filme în România inclusiv în perioada aceea și mi-au spus tot felul de povești despre cum era când făceau filme, cât de mult se distrau… Și am mai observat ceva. Sunt filme din acele vremuri, din anii ’70, ’80, iar când le prind la TV, întreaga lume mi se oprește! Fac treburi prin casă, iar deodată văd că e „Nea Mărin miliardar” la TV și trebuie să mă opresc să-l văd! Chiar dacă îl am deja pe DVD și pot să-l văd oricând. Oamenii aveau aceeași pasiune față de producerea filmelor pe atunci, cum o au acum. Așa că am devenit tot mai interesat de acest lucru. Și nu doar pentru că mi-am dat seama că sunt atât de multe și variate, dar și că erau rulate în întreaga lume! Dacă aud pe cineva zicând că „Domnul Lăzărescu” a rulat în 15 țări, întreb: „Știi în câte țări a rulat filmul Mihai Viteazul? Cam în 100!”. Acele filme chiar circulau și nu mă refer doar la schimburi cu Uniunea Sovietică, ci peste tot. Așa că atunci când am început să „sap” mai mult pentru colecția mea de filme, am încercat să aflu pe unde au mai „circulat” și am aflat că s-au bucurat chiar de un public numeros. Când m-am apucat de cartea asta, am încercat să mă întâlnesc și cu toți regizorii care au făcut filmele și i-am intervievat. I-am pus și să scrie câte un articol despre amintirile lor din acele vremuri. Odată am vorbit cu Dan Pița. El a făcut niște filme pe care le iubesc. Sunt atât de simpatice! Mă refer la trilogia „Ardelenii”, care e despre frații ardeleni care merg în vestul sălbatic să găsească o viață mai bună. Când sunt împreună, vorbesc românește, dar când sunt cu oricine altcineva, vorbesc engleză… sau un soi de „engleză de baltă”, căci am fost nevoit să citesc subtitrarea în română ca să înțeleg ce ziceau. Dar a fost un festival de film în India și Dan Pița a fost invitat să vorbească acolo. El a zis că „bine ,mă duc, să mă uit cum patru o să doarmă în timp ce rulează western-ul meu de mămăligă…”. Și când a ajuns acolo, aveau un cinematograf cu patru mii de locuri și au vândut toate biletele pentru trei proiectări una după alta, pentru toate filmele. Lui Dan nu-i venea să creadă. Atunci și-a dat seama: câteodată ești mai admirat de către cei de la distanță. Sunt de aceeași părere. Câteodată, când lași să treacă timp și privești de la distanță, ajungi să apreciezi altfel lucrurile. Poate că insist prea mult pe ideea cât de minunată era cinematografia în România cea dinaintea Revoluției. Toată lumea are o preferință. Toată lumea are o amintire. Toți avem ceva de care ne atașăm.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    6 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.