vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    Altă evadare de la Boli Infecțioase Copii! „Mergi înainte până zice mama, nu atingi nimic și nu te uiți înapoi!”

    de Lucian Dănilă | 11 martie 2017, 10:52 AM | Știri Arad

    0

    Știri Arad. O altă mamă ne-a scris povestea orelor pe care le-a petrecut împreună cu copilul ei la Secția de Boli Infecțioase Copii din cadrul Spitalului Județean Arad. Ca și în cazul Cristinei sau Csillei, și această poveste s-a încheiat cu o evadare pe propria semnătură.

    Mai mult, mama recunoaște și faptul că odrasla ei nu era pentru… internare. „ In fapt copilul meu a fost internat la recomandarea celor de pe ambulanta, eu fiind speriata, am zis ok mergem cu el la UPU. Acolo a fost internat fara sa fie cu adevarat nevoie si uite asa spitalul ajunge sa fie atat de plin. De cate ori trec pe acolo, nici nu ma uit, nici nu mai vreau sa stiu prin ce am trecut”, spune ea.

    Povestea celor câteva ore petrecute la Boli Infecțioase Copii

    „Experienta mea de la Boli Infectioase, in urma cu doi ani a fost una care m-a marcat, care m-a facut sa plang si prin care nu mai vreau sa trec. Am ajuns la UPU cu baiatul de 2 ani, cu febra si diaree – febra nu foarte mare, diaree nu grava. Intreaga procedura de internare a durat mult prea mult, era intre 1 si 2 noaptea, copilul bolnav, febril, plans, obosit.

    M-am internat cu el la infectioase intr-un salon mic, cu doua paturi – intr-un pat era o tanara cu fiica ei, in celalat mai era o doamna cu baiatul ei, pat in care l-am pus si pe al meu copil. De fapt noi mamele am stat pe scaun, am dormit pe scaun, am mancat pe scaun. Peste tot era asa, unele dormeau langa copii, inghesuiti, altele pe unde apucau. Parca si acum aud plansul copilului meu cand i-au pus branula, ma striga disperat si se uita dupa mine, ca m-au trimis asistentele pe hol. Dar am intrat imediat langa el. Stiti ce mi s-a spus? „Sa nu iti fie rau, ca noi nu putem avea grija si de tine”.

    Bineinteles ca nu am dormit in noaptea aceea. Doar “pic pic” vedeam de la perfuzie. Aveam mereu in minte sa plec insa asistenta mi-a spus ca trebuie sa stea minim 3 zile in spital ca sa primeasca antibioticul. Pentru ce a primit antibiotic de fapt? Cand nu aveau rezultatele analizelor? Sa nu mai vorbesc ce atmosfera deprimanta ce era acolo. Copii plangeau, mamele erau obosite, disperate, nedormite. Luminile aprinse toata noaptea, galagie, deci clar nu se putea dormi. Inuman cum era la baie, inuman in salon. Despre comportamentul asistentelor? Cu mine au fost ok, chiar daca nu le-am dat nici un ban. Cu altele mamici nu chiar asa. Le-am si atras atentia cand am auzit cum vorbeau cu ele.

    Ziua, al meu copil a inceput sa manance ce mi-a adus sotul de acasa, pentru ca nu poate fi vorba sa mananci ce primesti acolo. Am vorbit cu doi medici telefonic despre starea copilului meu, le-am spus exact cum se simte, ce s-a intamplat, ce a primit, ce a mancat, starea lui. Voiam sa ajung la un alt medic sa vad daca e cazul sa raman sau nu in spital, pentru ca doamna doctor ce l-a controlat pe baiatul meu in dimineata aceea mi s-a parut ca a facut un control superficial. Si cum eu am vazut cum se simte, cum vorbeste si faptul ca nu mai avea febra, am dedus ca mai bine plec acum decat sa mai stau si sa faca alte boli fiind toti in acel spatiu mic – ma ingrijora starea celorlalti din salon pentru ca erau raciti, tuseau, aveau forme mai grave de enterocolita si alte boli infectioase. Nu i-au dat voie sotului meu sa stea cu baiatul si eu sa plec si sa facem cu schimbul.

    Ma gandeam sa stea el in urmatoarea noapte. Asta imi doream: sa plec, sa gasesc un alt loc in care copilul meu sa isi revina, sa nu mai auda pe altii plangand, sa nu mai doarma in acele conditii, sa nu mai auda pe nimeni tipand (da, mamica ce avea copilul in acelasi pat cu al meu s-a certat cu asistentele, tipa la ele, tipa in discutiile ei la telefon). Fetita din celalalt pat facea febra foarte mare constant, ii faceau impachetari, ea plangea, asistentele „uitau” sa mai vina sa vada de ea, mamica tanara si speriata ii era jena sa se duca la ele, apoi noaptea mamica adormise, fetita si-a scos branula, a murdarit patul cu sange, mamei iar i-a fost frica sa cheme pe cineva, pana m-am dus eu la asistente, si bineinteles acestea au venit dar au certat-o ca a adormit, ca uite ce s-a intamplat. Mi-a fost mila de intreaga situatie, mila pentru saracie, pentru neputinta. Ganditi-va ca fetita avea diaree si nu avea scutece, servetele umede, nici uscate nici mancare nici nimic.

    Sunt situatii care te afecteaza emotional. Mamicile din salon au zis ca e imposibil sa plec. Celelalte au auzit ca vreau sa plec si au venit la mine si mi-au zis ca asa ceva…cum sa plec, ce zic asistentele, ce zice medicul si ca nu se permite asa sa plec atunci cand doresc eu. Si am plecat. Stiti cum? I-am explicat doamnei asistente, pe care nici nu mai stiu cum o cheama, situatia. Mi-a spus ca nu se poate sa plec, dar eu am insistat. A zis ca merge ea totusi sa vorbeasca cu doamna doctor, desi i-am zis sa o cheme pe dansa la mine sa vorbim, ca doar nu imi las copilul singur in salon. Pana la urma s-a dus asistenta la doamna doctor, de doua ori sa o convinga, si abia abia am putut pleca, pe semnatura mea. Cu riscul de a intrerupe antibioticul desi i-am zis ca i se poate administra in continuare cele 3 zile acasa. Nu s-a putut, pentru ca nu am primit ce i s-a administrat. Eram tulburata, ma simteam neputincioasa, foarte obosita fizic si psihic de acest sistem medical pe care il avem. Oricum plecam – nu mai puteam sta in acele conditii. Asa ca am strans ce aveam pe acolo, si la copil i-am spus MERGI INAINTE PANA ZICE MAMA, NU ATINGI NIMIC, SA NU TE OPRESTI SI NU TE UITA IN URMA.

    Cand am iesit afara si am urcat in masina, am plans si abia m-am mai putut opri. Am plans de fericire ca am iesit de acolo, de fericire ca mergeam acasa si speram din suflet ca micutul meu sa se faca bine cat mai repede. Am plans de necaz ca intr-o tara din UE, in 2015 se poate trai asa, ca exista asa ceva. Ajuns acasa, pe la ora 23, baiatul meu a zambit, era fericit, a mancat paine prajita, nu mai facuse febra din dimineata de dupa internare (apropo de febra  – va spun ca umbla un termomentru din acela cu mercur la toate mamicile – fara ca el sa fie dezinfectat sau ceva) si nu a fost nevoie de perfuzii, decat de tratament dat de la medic.

    In fapt copilul meu a fost internat la recomandarea celor de pe ambulanta, eu fiind speriata, am zis ok mergem cu el la UPU. Acolo a fost internat fara sa fie cu adevarat nevoie si uite asa spitalul ajunge sa fie atat de plin. De cate ori trec pe acolo, nici nu ma uit, nici nu mai vreau sa stiu prin ce am trecut. Ce vreau este sa avem un spital curat, conditii normale, medici si asistente care sa aibe un comportament adecvat. Povestea mea este „usoara” fata de altele – eu si copilul meu care nu am stat mult acolo, care nu am avut si alte complicatii. Ce sa mai spunem de cazurile cand se sta multe zile, cand sunt mai multe boli, cand te lovesti de alte lipsuri, comportamente si probleme? Este trist ce se intampla, si avem nevoie de o schimbare, una normala si umana la urma urmei. Sanatate tuturor”. (L.G)

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    5 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.