Actrița Roxana Sabău: „Am fost și sunt o mega-workaholică, am jucat și gravidă, până în luna a noua!” | Interviu

    de [email protected] | 28 iulie 2022, 9:57 AM | Interviuri | Topic special

    0

    (foto: Laurian Popa)

    Roxana Sabău se simte acasă la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din mai multe puncte de vedere. A lucrat cu actorii arădeni încă din liceu, a fost angajată la 22 ani, imediat după facultate, iar o vreme, în cea mai grea perioadă a vieții ei, chiar a locuit în teatru. Se declară o „mega-workaholică”, a jucat până și în luna a noua de sarcină. Doar pandemia a oprit-o, dar de când s-a dat din nou liber la spectacole, e la fel de energică ca înainte. Momentan, pregătește un One Woman Show și dorește să lucreze mai mult cu copiii, mai mici sau mai mari, pe care vrea să îi scoată puțin din ecranele telefoanelor și din social media. Dar mai multe ne povestește chiar ea, în rândurile ce urmează:

    – Din ce an ești actriță la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”?

    – Sunt actriță angajată din anul 2007. Am avut 22 de ani. În 2007 mi-am terminat facultatea, în vară mi-am dat licența și în decembrie repetam deja la primul proiect.

    – Ce sentimente te-au cuprins când ai aflat că ești „în cărți”, că ești angajată la teatru?

    – Cumva eram „în cărți” de mai demult. Fiind arădeancă, am și mers foarte mult la teatru și am făcut parte din două trupe de teatru de amatori, pentru licee. Erau pe vremea aia două trupe pentru adolescenți, Teatrul Pit, a lui Ioan Peter, și trupa lui Costin Gavază, care a fost actor angajat la noi la teatru și acum este angajat la Naționalul din Târgu Mureș. Eu mergeam la amândouă. Costin își ținea cursurile cam după ce-mi terminam orele la liceu, pe la vreo 2-3, și după aceea mergeam după-masă la Pit. Mă știam cu toți actualii mei colegi, am ajuns să ne și împrietenim, iar când am terminat facultatea era cumva, așa, firesc să revin acasă. Am avut și noroc că s-a dat și concurs în anul următor și m-am și angajat.

    – Ai vrut să ajungi direct la teatrul din Arad sau ai fi vrut într-un alt oraș, să cunoști oameni noi, să acumulezi experiențe noi?

    – Gândurile astea cred că le are orice tânăr absolvent, că vrei să mai stai un pic, să prinzi un pic de experiență, să prinzi un pic de „cojiță”, cum zic eu, și după aia să plec. Și eu am visat chestia asta, să „zbor” din Arad și să ajung pe undeva, prin București, dar m-am potolit, că mi-e bine aici.

    – Ce s-a schimbat de atunci, în ceea ce te privește?

    – M-am și căsătorit, am și divorțat… Acum am o familie, sunt căsătorită, am un copil, deci sunt cumva înrădăcinată destul de puternic în Arad ca să mai zic că aș mai pleca… și sunt și destul de comodă. Nu m-am plafonat, n-aș vrea să se confunde termenii ăștia, comoditatea cu plafonarea. Nu m-am plafonat și îmi place să cred că n-o s-o fac niciodată, dar am aici familia, am soț, copil, casa, teatrul meu… și nu, acum n-aș mai pleca.

    – Ultimul spectacol înainte de închiderea stagiunii, în care ai jucat și tu, a fost „Ai mei erau super!”, un spectacol din care aflăm câte ceva despre părinții tăi, dar mai ales, despre tine – mai precis, despre Roxana din copilărie. Ce altceva ne poți povesti despre tine? Ce nu știe despre tine arădeanul care te vede doar pe scenă și nu are cum să te cunoască mai bine?

    – Sunt destul de energică și lumea mă vede așa un pic mai agitată și mai tot timpul bine dispusă, cu zâmbetul pe buze. Așa sunt la bază și așa și vreau să rămân, dar am foarte multe panici, anxietăți, pe care încerc să le vindec cumva și să le curăț din mine. Sunt destul de panicoasă, mă sperii foarte repede. Uite, de exemplu, când a început pandemia, așa de tare m-am speriat că am făcut ceea ce a făcut, probabil, trei sferturi din populația țării: clor la intrare, îl dezbrăcam pe bărbatul meu când venea acasă de la servici și-l puneam să se spele din cap până-n picioare. Am făcut un atac de panică destul de urât în perioada aia. Plus că era combinată și cu faptul că eram și proaspătă mămică, deci au venit toate deodată. Eu am fost și sunt în continuare o mega-workaholică, am jucat până în luna a noua. În luna a șaptea inclusiv călătoream cu avionul pe la București, prin festivaluri. Am avut și noroc, că m-am simțit bine. Dacă tot am putut să fac toate astea, de ce să n-o fac?

    – Ai fost pe scenă până în luna a noua? În ce spectacole ai jucat, însărcinată fiind?

    – Și în „Totul despre femei”, de exemplu. Am mai avut colaborarea cu Teatrul Nottara din București, „Trei surori”, regizat de un regizor rus. Pe ăla știu că l-am jucat până în luna a șaptea, când n-am mai putut, că la un moment dat aveam niște scene în care trebuia să mă agit foarte tare, erau niște mișcări destul de bruște, violente, agresive, iar fetița mișca în burtică. „Tache, Ianke și Cadâr” l-am mai jucat gravidă, „Familia Ibsen” l-am mai jucat gravidă bine… în FNT (n. red. – Festivalul Național de Teatru) am jucat în „Totul despre femei” și fetița îmi dădea picioare în burtă. E un sentiment foarte mișto. Apoi m-am trezit închisă în casă într-un mega-lockdown, fără să pot munci, și speriată nevoie mare, și cu un bebelaș de care nu știam cum să mă ocup. A fost un pic mai ciudat și m-am panicat destul de tare. În momentul în care sunt un pic scoasă din zona de confort, mă panichez. Deci cam asta nu știe lumea despre mine.


    În spectacolul „Our Last Terminal. Platonovka” de Botond Nagy (foto: Laurian Popa)

    „După premiera de la «Tatăl», am cărunțit”

    – Din afară chiar pari o fire deschisă, sociabilă, mereu veselă, dar ai avut și roluri („Titanic Vals” sau „Tatăl”, de exemplu) în care personajul tău este introvertit, timid, poate chiar trist. Ce fel de rol crezi că „te prinde” mai bine? Unul care reflectă oarecum personalitatea ta sau unul radical diferit?

    – Nu cred că-i un rol care mă prinde mai bine sau nu, depinde și de starea pe care o am. De exemplu, după premiera de la „Tatăl”, am cărunțit. M-am consumat foarte tare. Este o chestie foarte mișto… un detaliu pe care nu foarte multă lume știe, apropo de „Tatăl”. Eu am avut și am în continuare o relație extrem de specială cu bunicii. Fiind copil crescut exclusiv de bunici, pentru mine bunicii au fost cumva părinții mei. Bunicul meu nu mai este de ceva vreme, dar bunica mea încă e „kicking hard”, la 84 de ani e brici. Repetam la „Tatăl” și la un moment dat, Radu Iacoban, regizorul spectacolului, căuta o pijama pentru Ovidiu Ghiniță, pentru colegul meu și tatăl meu din acel spectacol și nu găseam nicicum o pijama care să i se potrivească. Căutam și prin magazine, și prin magazia teatrului și nu găseam. Mi-am adus aminte că bunicul meu era cam de aceeași statură și cam aceeași conformație cu Ovidiu Ghiniță. Pijamaua în care joacă în spectacol este pijamaua bunicului meu. În momentul în care Ovidiu a luat pijamaua pe el, parcă s-a limpezit tot, parcă a mai adăugat încă trei straturi la personajul pe care îl interpretează. Îți dai seama cum m-am simțit și eu în momentul în care l-am văzut pe Ovidiu îmbrăcat în pijamaua bunicului meu! Și la mine a adăugat un plus de emoție în toată interpretarea și în toată construcția personajului.

    – Ai emoții pe scenă?

    – Tot timpul! Și acum am emoții. Asta-i o chestie mișto ce nu vreau să pierd. Oricât de simple ar fi spectacolele, mai ușurele pe care le-am mai jucat. Uite, „Totul despre femei” îl jucăm, de exemplu, din 2009. S-ar zice că ar trebui să fie „o plimbare-n parc”, că poți să faci chestia asta foarte ușor, dar de fiecare dată am emoții, și dacă e un spectacol mai greu, și dacă e un spectacol pe care-l joc de mai multe ori. Poate într-adevăr sunt la o altă intensitate, dar emoțiile sunt tot timpul. E un sentiment incredibil. Cineva, nu mai știu cine, una dintre colegele mele zicea la un moment dat că cel mai tare sentiment și cea mai puternică emoție e aia de dinaintea unui spectacol. Sau aia de dinaintea premierei… e hardcore! Colega asta a mea mi-a zis „stai să fii mamă, să naști, să vezi că ăla o să fie cel mai tare sentiment”. Nu se compară, este altceva. Dar aș putea pune emoția de dinaintea unei premiere sau de dinaintea unui spectacol în top. De asta îmi și iubesc meseria atât de mult. Pentru emoțiile pe care mi le provoacă, pentru noutatea cu care mă surprinde de fiecare dată și faptul că… uite, iarăși dau exemplu „Totul despre femei”, pe care-l joc de 13 ani: de fiecare dată spectacolul este diferit. Am mai înaintat și noi în vârstă, eu și colegele mele, am mai trecut și noi prin niște experiențe de viață și sunt unele scene care s-au modificat foarte mult, mă refer la valori de interpretare, sentimentale, emoționale.

    – Ești atentă la public, la fețele, expresiile oamenilor din sală? Observi, de exemplu, fețe cunoscute, oameni care vin mai des la un spectacol?

    – Da! Am colegi care nu văd în sală pentru că nu poartă ochelari pe scenă, dar am și colegi care se uită în sală și efectiv nu văd nimic, nu sunt atenți la fețe. Asta ca să vezi cât suntem de diferiți noi între noi, actorii…

    – Și nu te încurcă reacțiile lor?

    – Eu n-o percep ca pe o lipsă de concentrare, dar văd tot, văd unde stau și mai ales dacă sunt persoane cunoscute, le aud râzând în sală, știu exact pe ce rând stau, ce loc, ce lojă. Eu mă uit în public, dar nu, nu mă încurcă absolut deloc.


    În spectacolul „Titanic Vals” de Celina Nițu (foto: Laurian Popa)

    – Rolul care ți-a plăcut cel mai mult? Și te rog să argumentezi.

    – Trebuie să zic unul? Nu pot să argumentez la fiecare rol pe care l-am jucat? Uite, de exemplu, rolul cu care am debutat, rolul din „Amoc”, al lui Alexander Hausvater. Parcă fiecare rol mi-a plăcut în felul lui. Poate sună extrem de clișeic, poate e un răspuns atât de universal, „mi-au plăcut toate rolurile”, dar chiar au fost multe roluri care mi-au plăcut! De exemplu, am avut o perioadă în care am jucat foarte multă figurație. Se întâmplă, mă rog, nu că ar fi vina cuiva… pur și simplu, am jucat foarte multe servitoare la un moment dat și-mi ziceam, „frate, pot să-mi dau doctoratul din meseria de servitoare!”. Partea cea mai mișto când faci atâtea servitoare e când o faci pe fiecare diferită. Multe din spectacolele în care am jucat servitoarea am avut și același șorț. Deci nu știu… Mi-a plăcut „Tatăl” foarte mult. Mi-a plăcut „Our Last Terminal. Platonovka”, „Titanic Vals” foarte mult. Ăsta-i un rol, în „Titanic Vals”, care m-a provocat foarte mult. Mă întrebai mai devreme de roluri care mi se potrivesc și roluri care nu mi se potrivesc. Din start, n-am crezut… poate n-am crezut în mine suficient, n-am crezut că mi se potrivește rolul acesta neapărat, de fată oropsită. Provocarea și mai mare a fost că trebuia să joc un cuplu cu Alex Popa, care are 24 de ani. Eu am 37… deci trebuia să fie o întâlnire făcută în așa fel încât lumea să o și creadă. În continuare, mai am momente când joc spectacolul și-mi ciulesc urechile, iar când e marea reîntâlnire între noi doi la final și ne sărutăm și el mă cere de soție, mai sunt câteva fete în sală care fac „aaaaaaw”… se face liniștea aia de dinaintea sărutului și auzi suspinele. În acele momente mă gândesc că „hai, uite, măcar trei oameni m-au crezut”… dar eu n-am crezut în rolul ăla. Mi-a fost greu, îți zic sincer, pentru că mi s-a părut că nu-i pe tipologia mea. Poate dacă eram mai tânără cu vreo 10-12 ani, puteam să joc lejer rolul „Miza”, o pițipoancă fâșneață, decât să o joc pe „Gena”. Na, asta a fost o provocare destul de mare. „Tatăl” a fost iarăși o provocare foarte mare… și îi mulțumesc lui Radu Iacoban încă o dată și încă o dată și încă o dată pentru că am intrat în repetițiile acelui spectacol după foarte multe spectacole… na, acuma cum să le zic? Nu superficiale, nici șușe… spectacole în care poate am jucat puțin mai altfel decât mi-a cerut regizorul, respectiv rolul. Radu a dat cu mine de toți pereții, eu fiind, pe plan personal, foarte bună prietenă cu Radu… dar la muncă m-a nenorocit. Și mi-a promis că mă va scoate din toate clișeele cu care jucam. A fost greu, dar a fost bine.

    – Sunt spectacole scoase din program de care ți-e dor? Sau preferi mereu experiențe noi?

    – Da și da. Sunt unele spectacole de care mi-e dor… Mi-e dor de „Gaițele”, de exemplu. Mi-e dor de „Steaua fără nume”… l-am jucat la 22 de ani, am jucat eleva. Clar că n-aș mai avea cum să mai joc eleva, dar mi-e dor de spectacolul ăla. Poate cu o înlocuire și să văd spectacolul din exterior. Mi-e dor de „Tartuffe”, de „Amoc”, spectacolul în care am debutat, care era o poezie pe scenă, era incredibil. Acel spectacol era mult mai mare în culise. Toată acțiunea se petrecea pe puntea unui vapor și noi jucam la înălțime. Trebuia să ieșim din scenă, în trei secunde să ne schimbăm și să intrăm iarăși în scenă, să fugim pe partea cealaltă, ne schimbam pe drum, deci era o alergătură continuă, era extraordinar! „Casa Bernardei Alba”, și de ăla mi-e dor! Mi-ar plăcea să-l rejoc. Și acolo era un bam-bam-bam-bam continuu, n-aveam timp să respirăm. Și îmi place să fac și tot timpul ceva nou. Sunt o persoană care se plictisește foarte repede… asta apropo de lucruri pe care lumea nu le știe despre mine, mă plictisesc extrem de repede… și la filme, și la cărți, și la spectacole, nu știu, trebuie să fie tot timpul ceva ce să mă surprindă.

    – Și atunci nu îți poți permite o mică schimbare într-un spectacol jucat pentru a nu-știu-câta oară? Evident, nu atât cât să afecteze scenariul…

    – Sigur, sunt spectacole în care ne și jucăm, dacă permite regia, scenariul. Sunt spectacole care permit o mică improvizație, o mică joacă. Îți dai seama, dacă-l joci de atâta ori, la un moment dat n-ai cum să nu.

    – De exemplu în „Ai mei erau super”… sunt improvizații din când în când?

    – Da. Dar nu prea ieșim. Poate, când ne imităm părinții, cum s-au cunoscut ei, fix în scenele de început, maxim atunci, merge o mică, infimă glumiță, dar în rest nu, pe ăla-l ținem destul de strict.

    – Ai început să spui câte ceva, mai devreme, despre marile provocări pe scenă. Care ți-ar fi cea mai mare provocare, dar pe care ai vrea s-o faci?

    – Nu știu. Nu pot să-mi dau seama. Sunt actori care sunt extrem de buni actori intuitivi. Am colegi care sunt extraordinar de buni în chestia asta – n-o să dau acum nume –, care din prima simt, prind din prima substratul, știu ce să facă cu rolul, știu cum să se joace. Eu trebuie să stau foarte mult până să mă prind. Eu dau cu bâta-n baltă. Prima mea intuiție este de cea mai mare pleaznă. Nu sunt o actriță intuitivă. Spre finalul repetițiilor și al proiectului, abia atunci încep și eu să clădesc, să-mi conturez ca lumea personajul. În rest mă joc, fac toate tâmpeniile posibile, dar nu-mi iese din prima. Poate și dintr-o lipsă de încredere în mine. Mai am în mine chestia asta, chiar după atâția ani de meserie, că „poate nu pot să fac chestia asta”. Pot să primesc până și rolul despre care pot să zic că-l visez de atâta timp… cu toate că n-am așa ceva. „Care ar fi rolul pe care-l visezi, pe care l-ai alege?”… eu n-am chestia asta. Mie dă-mi! Dă-mi, dă-mi, dă-mi, că vreau orice. Dar, de exemplu, am pățit de multe ori să primesc un rol despre care ziceam „Pfff, știi cum îl fac pe ăsta? Mamă, din două mișcări l-am rezolvat, și l-am făcut pac-pac!” și să mă dau cu capul de toți pereții. Sau să primesc un rol și să zic „Dumnezeule, cum naiba îl scot pe ăsta la capăt?” și până la urmă să iasă. Deci… bring it on! Nu refuz nimic. Nu am refuzat niciodată niciun rol în toată cariera mea.

    – Următoarea întrebare pregătită era exact asta: ce rol nu ai accepta niciodată?

    – Până acum n-am refuzat niciunul. Într-adevăr, în ultimul proiect al teatrului, cu impro (n. red. – „Zise el, zise ea”), am fost la primele două întâlniri și după aia am ieșit, dar strict din lipsă de timp și probleme extra-teatrale, adică a trebuit să mă ocup de niște probleme de sănătate acasă. Nu am vrut să intru, pentru că nu m-aș fi concentrat, mai ales într-un spectacol de improvizație, așa cum ar fi fost cinstit față de mine și față de colegii mei. N-aș accepta gratuitățile pe scenă. N-aș accepta bătaia de joc pe scenă. Poate pentru că îmi respect foarte mult meseria și… apropo, de nuditate, dacă vrei să vorbim și despre asta. Dacă-i total justificată și, cu toate ghilimelele din lume „poetică” și normală, aș face și pe asta, dar nu aș face chestii gratuite pe scenă. Și cum spuneam, n-am refuzat până acum niciun rol. Că au fost basme, spectacole de lectură, nimic n-am refuzat.


    Roxana Sabău (stânga) în spectacolul „Our Last Terminal. Platonovka” (foto: Laurian Popa)

    – Știu că ești o cinefilă, ai participat ani la rând și la „Preconizările Special Arad pentru Premiile Oscar”. Care a fost ultimul film (sau serial) pe care l-ai văzut și îl recomanzi?

    – Eu îmi dau reset-uri foarte des, în momentele în care sunt foarte obosită și stresată, și atunci mă uit la… „junk food” le zic eu. Mai ales de când am și fetița, m-am schimbat extrem de mult. Mai demult mă uitam la niște chestii atât de grele, atât de complexe și complicate. Acum nu mă prea pot uita din lipsa timpului și mă uit la DuckTV, Jim-Jam, „Chip’n’Dale”, „Tom și Jerry”, „Clubul micilor castane”, „Bobiță și buburuză”… putem povesti despre astea foarte mult. Mă uit la filme foarte lejere, mizerii și comedii din astea infecte, de neam prost, jur! Uite, am început să mă uit la filmul cu Julianne Moore când are Alzheimer, „Still Alice”. Foarte bun film! Am început să mă uit și la „Stranger Things”. Eu am fost obsedată la un moment dat de seriale, făceam binge-watching, dar adorm foarte repede mai nou, cad lată seara. Dar îmi place, crede-mă, să mă uit la filme, însă îmi trebuie o doză de concentrare destul de ridicată. Plus că am dezvoltat o chestie foarte ciudată și dubioasă, nu mă pot uita la filme ca un om normal… știi, când începi să fii foarte atentă la detalii, în loc să te uiți la acțiune, începi să vezi alte detalii care nu ar conta neapărat în firul logic al filmului, observi tot felul de chestii extra și te debusolează un pic toate astea, apoi trebuie să dai înapoi…

    – Dar care sunt filmele tale preferate, din toate timpurile?

    – M-aș uita cred că zilnic la „Dirty Dancing”. De când eram copil îmi place filmul ăsta. Am un soft spot și pentru Robin Williams, iar filmul care m-a atins și care mi-a plăcut foarte mult a fost „What Dreams May Come”. Mai e „Almost Famous”… sau acum când ai venit tu era în difuzor coloana sonoră din „Romeo + Julieta” al lui Baz Luhrmann, film care mi-a plăcut foarte mult. Îmi plac musicalurile mai nou. „Hamilton” m-a dat pe spate, de exemplu.

    – Ce subiect ai fi vrut să abordăm și nu ți-am pus întrebarea?

    – Lucrez foarte mult în ultimul timp cu tinerii și cu copiii. Mi-ar plăcea să fie mult mai exploatați tinerii din punct de vedere al actoriei. Eu lucrez cu copii destul de mici și-mi propun, sper să și reușesc, din toamnă, să încerc să mă apuc din nou să lucrez cu adolescenți, cu liceeni. Munca cu copiii e foarte grea, mega-solicitantă. Am mai avut mai demult o perioadă în care am lucrat cu copii și la un moment dat n-am mai putut, iar după ce am născut mi s-a reformatat puțin hardul și am început din nou să-mi doresc să lucrez cu ei. Țin în fiecare sâmbătă cursuri de actorie pentru copii între 4 și 7 ani. Îți dai seama cam cum pleci după o oră de cursuri cu 15 din ăia! Te culci de plâns, vrei să dormi, te sug de energie. Eu le-am explicat foarte clar părinților că nu vreau să îi scot mari actori din toată chestia asta, vreau doar să îi învăț să comunice, să vorbească, să se exprime, să nu le fie frică, să lase ecranele pentru măcar o oră și să comunice între ei. Cred că de asta duc foarte mare lipsă tinerii din ziua de azi. Clar că nu mai poți să zici „vai, pe vremea noastră era altfel!”… da, frate, era altfel pentru că alea erau vremurile. Dar cred că putem să ne reîntoarcem un pic la bază și să reîncepem să comunicăm. Mi-ar plăcea foarte mult să reușesc să adun niște copii cu care, repet, nu să fac mari creații teatrale, ci poate măcar să îi scot puțin din social media, „social abuzul” din ziua de azi. Vreau să sparg un pic bariera asta. Cred că tinerii sunt prea puțin exploatați în acest sens și nu prea sunt trupe de teatru. Într-o perioadă în care se organizează festivaluri… nu contează că stai în Arad sau în Cuca Măcăii, sau în București sau în altă țară… chiar cred că se pot face o tonă de chestii.


    Repetiții (foto: Laurian Popa)

    – Apropo de inițiative pe cont propriu… ai vrut să faci pe 1 aprilie un spectacol de One Woman Show în Boeme cafe, dar a devenit până la urmă chiar o glumă de 1 aprilie: s-a anulat…

    – Da, pentru că am făcut varicelă. Pe ăla l-am făcut cumva singură și după ce l-am jucat, mi-am dat seama că avea niște lipsuri. A trebuit să-l refac puțin. Sunt niște chestii care au rămas nerezolvate. Nu vreau să-l rejoc doar de dragul de a-l juca, de a mă afișa, de a avea vizibilitate, vreau să-l refac să fie bun.

    „Eram super-epavă și la serviciu, aveam momente în care nu mai voiam să-mi fac parcă nici meseria”

    – E primul tău One Woman Show, dacă nu mă-nșel. Ai vrut demult să faci un astfel de spectacol?

    – Am vrut, dar tot timpul am considerat că nu sunt destul de bine pregătită. E mișto când joci un spectacol și ai alături colegii, pentru că ai o bază în cineva și în cazul în care se întâmplă ceva, tot timpul ai o pârghie, tot timpul ai o mână care o să te scoată, niște brațe care o să te prindă în cazul în care cazi. Când ești singur, ești singur! Am avut tot timpul panica asta, apropo de panicile mele… că poate nu sunt destul de pregătită, că poate nu sunt destul de bună să fac chestia asta. N-am găsit nici textul care să mă facă să zic „vreau să fac chestia asta!”. Tipul care a scris acest text este actor la Teatrul Odeon, ne-am cunoscut acum șase ani la una dintre cele mai tari… dacă nu chiar cea mai tare experiență teatrală pe care am avut-o. Am făcut parte dintr-o trupă „exclusivistă” de actori care au participat la un workshop susținut de marele regizor Andrei Șerban, la Macea. A fost mindblowing. Eu fix atunci treceam printr-o perioadă super-nasoală din punct de vedere personal, eram proaspăt plecată de acasă, m-am despărțit de fostul meu soț, n-aveam unde să locuiesc… am locuit în teatru doi ani! Eram super-epavă și la serviciu, aveam momente în care nu mai voiam să-mi fac parcă nici meseria, nu-mi plăcea nimic. Ceea ce mi s-a întâmplat în viața personală m-a afectat foarte mult în viața profesională, pe scenă. Acolo, la acel workshop de o săptămână, m-am vindecat un pic. Acolo l-am cunoscut pe Gabi Pintilie, care scrie sub pseudonimul de Hermann Wurm… și a scris un One Woman Show unei colege din București. Eu am păstrat legătura cu el și l-am întrebat dacă nu mai are texte și mi-a trimis textul ăsta, „Lucruri mărunte”. Am zis OK, mă apuc. Încet-încet m-am apucat, doar că nu este exact așa cum aș vrea să fie, mai trebuie șlefuit un pic. Finalul nu l-am rezolvat foarte bine. Dar nu vreau să dau mai multe detalii.

    – Când îl vom vedea?

    – În toamnă, cu siguranță. Vreau să-l fac în toamnă și pentru că vreau să mă mai odihnesc un pic, ca să pot să am vreo două săptămâni în care să-l pun bine la punct. Repet, nu vreau să-l fac doar de dragul de a mă afișa. Oricum, s-au redeschis evenimentele, mai putem face ceva extra și în toamnă. Să sperăm că nu ne închid iarăși ăștia.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    3 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.