joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    A murit… În urma sa au rămas doar pereții goi și amintirile minunate…

    de Lucian Dănilă | 6 mai 2016, 2:11 PM | Recomandările editorilor | Știri Arad

    0

    Știri Arad. Voi începe această poveste puțin lipsit de originalitate. Voi începe cu un citat din Nicolae Dabija care spune „cine nu are istorie nu are trecut. Cine nu are trecut nu are prezent. Cine nu are prezent nu are viitor”.

    Din multe puncte de vedere, Aradul zilelor noastre pare că nu are prezent și viitor. Am reușit să distrugem, în cei 26 de ani de democrație originală, aproape tot ceea ce ne lega de trecut. Putem face o listă interminabilă de clădiri care au dispărut sau care, poate mai trist, sunt în paragină. Pe această listă figurează fabricile în care bunicii sau părinții noștri și-au câștigat pâinea cu care ne-au crescut, figurează stadioanele pe care transpirau marii noștri sportivi și tremurau de emoții cei care ne-au dat viață, figurează locuri și clădiri de care, pe unii dintre noi, ne leagă cele mai frumoase amintiri.

    Voi vorbi în această poveste despre o cantină. Era cunoscută timp de mai bine de două decenii ca și „cantina de la IMAIA”, o clădire situată pe strada Frunzei din cartierul Sânnicolau Mic, acolo unde în anii 80 majoritatea tinerilor din cartier, dar și din Aradul Nou, Fântânele, Tisa Nouă, Frumușeni sau Aluniș și-au început viața de… noapte. La finele anilor 80 era renumita – în zonă – Discotecă de la IMAIA, una de care se leagă zeci, sute sau mii de povești. Dotată cu acel glob colorat și orgă de lumini, așa cum erau mai toate discotecile din acea perioadă, discoteca IMAIA a rămas în memoria multora pentru distracțiile de atunci, pentru faptul că a fost pentru mulți locul de întâlnire al tinerilor care și-au întemeiat ulterior familii, sau locul în care se iscau foarte multe scandaluri între trupele de cartier din acea vreme. Discoteca funcționa într-un spațiu aflat la demisolul clădirii în care funcționa cantina.

    Cantina este, și ea, vie în amintirea a cel puțin jumătate dintre cuplurile de vârsta a doua din Sânnicolau Mic. Acolo s-au căsătorit majoritatea cuplurilor din Sânnicolau Mic care acum au vârsta între 45 și 60 de ani. A început să funcționeze pe la mijlocul anilor 80, până atunci locul de nunți din cartier fiind căminul cultural. Sute de nunți s-au desfășurat în acea sală imensă în perioada anilor 1985-1995, pentru mulți dintre locuitorii cartierului fiind locul de care îi leagă cea mai frumoasă amintire a vieții.

    13128684_998613013549348_1737819772_o

    FOTO: Aici era locul de dans…

    Atunci totul parcă era altfel și, deși au trecut doar două-trei decenii, parcă a trecut un secol. Atât din cauza felului în care arată clădirea acum, cât și din cauza felului în care știau atunci oamenii să înțeleagă distracția. Nu erau nunți cu fast. Nu vedeai nici Rolls Royce, Mercedes S Class, sau vreaun BMW tunat. Atunci se mergea pe jos. Alaiul pornea la pas de la biserică și, de cele mai multe ori, era condus de o trupă de muzicanți – de muzică populară, nu de manele – iar în față era câte un „stegar” care juca steagul pe acordurile viorii sau a tobei. La sală nu te așteptau ospătari îmbrăcați la patru ace și nici bucătari cu experiență prin Italia. Ospătarii erau de cele mai multe ori vecinii mirilor, care prin acest fel ajutau ca totul să fie bine, iar bucătar era de obicei câte o gospodină din cartier care îți făcea supa cu tăiței și piureul de cartofi cu șnițel exact „ca la mama acasă”.

    Erau nunți la care foarte puțin stăteau la masă pentru că toți știau să danseze, iar dacă nu știau nu le era rușine, și nu erau „nașpa” (ca să folosesc argoul tinerilor postdecembriști) dacă mergeau pe ringul de dans și făceau doi la stânga, doi la dreapta, fără talent, pe „Rupt-o boii” sau „Bate vânt de la Oradea”.

    „Darul” era întotdeauna momentul stânjenitor. Se petrecea la miezul nopții și era, întotdeauna (!), cu strigare. „Vecin cu mireasa, cinstește mirii cu suma de 300 de lei! Trăiască la mulți ani. Ta na na na na, ta na na na na”, cam așa suna din gura „gudei” (cel cu strigarea) și apoi din taragot…

    Dimineața era și ea spectaculoasă. Mirii erau conduși tot cu alai spre casă, dar neapărat în drum trebuiau să se oprească în fața casei parohiale unde se sorbeau ultimele guri de bere și se juca steagul.

    Așa a fost atunci… Acum, nu mai e nimic. Clădirea de care ne leagă toate acele amintiri nu mai e. Mai sunt doar niște pereți, fără geamuri și fără metal. „Cantina a fost luată de un italian. A venit cu câțiva țigani, au luat tot fierul din ea, și de atunci nu l-a mai văzut nimeni. Acum ne e frică să ne apropiem noaptea de acel loc. Este plin de boschetari care se îmbată și se droghează în fiecare seară”, spun cei din vecinătatea cantinei.

    Și voi încheia la fel de lipsit de originalitate, cu același citat: „cine nu are istorie nu are trecut. Cine nu are trecut nu are prezent. Cine nu are prezent nu are viitor”. Noi, însă, avem istorie. Avem o grămadă de amintiri minunate… Nu le căutați pe Facebook, nu le veți găsi. Ele sunt doar în sufletul nostru…

    VEZI MAI JOS GALERIA FOTO CU CE A RĂMAS DIN CANTINA IMAIA

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    8 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.