M-am hotărât cu greu să scriu despre experiența mea de sâmbăta seara.
Oscilam între scandalul penibil legat de premierul Cîțu, de lupta pe viață și moarte din PNL-ul pe țară și evenimentele locale de vacanță. Legat de aceste evenimente, am realizat brusc că sunt de fapt nonevenimente, în fond ce să mai scriu despre ultima pereche de ochelari de soare cu care se afișează playboy-ul nostru local și brucselez? Sau despre gesticulația infantilă și searbădă a lui Bibi, cel care simte mereu nevoia să se dea în stambă, poate așa va reuși să-i convingă pe arădeni că nu este o întâmplare acolo la cârma orașului.
M-am dus la meci însoțind-o pe fiică-mea, cea venită de la Budapesta să vadă echipa ei de suflet pe noul stadion. Era programat să meargă cu un fost coleg de liceu, dar cela tocmai avea altă treabă, iar singură nu considera că este de bun augur. Așa că mi-am călcat pe inimă și am zis, hai că vin eu, chiar dacă puștanii ăștia care joacă acum la UTA mi-ar putea fi și nepoți la o adică.

Nu sunt un fan, dar îmi place fotbalul.
În adolescență eram nelipsit la meciurile UTA-ei de acasă, îi urmăream pe Domide și Brosy cu sufletul la gură, lipit de gardul de sârmă de la peluză, imediat după banca de rezerve. Am fost la meciul cu Feyenoord, încă îmi sună-n cap și acum strigătul la unison al stadionului: „Nu dați gol!” din ultimele minute, atunci când UTA, după ce s-a apărat un meci întreg să păstreze rezultatul calificant (1-1) de la Rotterdam, a ieșit la atac.
Povestea a început când fiică-mea a descoperit că trebuie să ne facem rost de brățări care atestă faptul că nu reprezentăm pericol de covid. Ne-am dus așadar sâmbăta pe la amiază la stadion. Mă așteptam la cozi infernale și la înghesuială, obișnuit cu modul în care merg asemenea treburi pe la noi. Nimic din toate astea. În fața stadionului voluntari și medici cu zâmbetul pe buze în ciuda căldurii infernale. În trei minute procedura a fost gata, așa cum a descris prompt și entuziast colegul Dănilă încă sâmbăta . De altfel, în această chestiune s-a arătat încă odată empatia și firescul cu care clubul îi tratează pe fani. Copiii s-au arătat nemulțumiți că ei nu primesc brățări. Bineînțeles, chiar dacă nu era cazul, au primit și ei ca să se simtă în rând cu cei mari.
Dar surpriza cea mare s-a arătat după ce am ajuns seara pe la nouă la stadion. Aproape plin, o mare de oameni în roșu și alb, destinși și fericiți, așteptând meciul. Bărbați majoritatea, dar foarte multe femei, fără să mai vorbim de copii. În jurul meu erau vreo cinci, o fetiță de cel mult șapte-opt ani cu tricou UTA pe ea și care sărea sus împreună cu tăticul la fiecare fază mai periculoasă.

După ce echipele și-au făcut prezentarea, cei de la UTA, fiecare jucător cu o floare în mână, s-au dus să le dea femeilor și fetelor din primele rânduri. Nucleul tare al fanilor UTA se afla agitând steaguri și pancarte după poarta adversarilor, cântând și scandând fără oprire. Preluate mai mereu de întregul stadion, cu mic cu mare, la un moment dat trezindu-mă, în ciuda vârstei, până și eu agitându-mă și scandând „UTA Arad” împreună cu ceilalți.
Mi-a trecut prin minte astfel un gând mai vechi privind comercializarea excesivă a sportului și a fotbalului în primul rând. Prezența magnaților cu bani în occident, iar în est a factorului politic care pur și simplu se folosesc de iubirea de fotbal a oamenilor în scopuri proprii. Mă gândeam dacă UTA, văzând această explozie de iubire și atașament, nu ar putea să urmeze exemplul lui Bayern, devenind proprietatea suporterilor, nu a vreunui bogătan sau subordonat banilor condiționați mereu politic de la primărie.

Revenind la atmosfera din stadion, a fost un singur moment, trecător și oarecum de înțeles, în care fanii nu s-au manifestat fair-play: atunci când au huiduit intrarea echipei adverse. În rest întregul stadion respira susținere și atașament pentru echipa în roșu-alb. Fără vulgarități și scandal, fără agresivitate și rea-voință. Văzându-i și auzindu-i, sunt sigur că nu a fost datorită victoriei, stadionul s-ar fi comportat la fel și în caz de rezultat nefavorabil.
Sigur, nu a fost totul perfect, dar nu din cauza arădenilor prezenți la acest meci, de altfel prima victorie a UTA-ei pe noul stadion din acest campionat. Deși, plin de oameni entuziaști, stadionul arată ca al marilor echipe din occident, pentru un ochi nefanatizat se văd și lipsurile. Inclusiv gazonul care trebuia reparat după mișcările de antrenament de dinaintea meciului cu niște pași rapizi care să facă să dispară gropițele apărute. Dar, și de asta sunt sigur, aceste lipsuri s-ar rezolva cât ai bate din palme dacă echipa ar depinde de suporterii săi și nu de obscure interese, mai ales de natură politică.

Mi-e cam greu să recunosc, dar asta este, arădenii adevărați, oamenii de care depinde ca orașul să devină ceea ce a fost sau mai mult decât atâta, nu se află mai nou la Primărie sau la Consiliul Județean – scuze Domnule Bîlcea, scuze Domnule Cadar – nici măcar la Filarmonică sau la Teatru sau la cine știe ce instituție culturală sau pseudoculturală, ci sunt cei de pe stadionul UTA la meciurile de acasă ale Bătrânei Doamne.
Colegul meu Dănilă îi numește, conform unei uzanțe din fotbal, al 12-lea jucător al echipei, eu sper să mai apuc vremurile când vor deveni jucători de bază în viața orașului…